Vorbind ONGeza

Recent, într-o vizită la Geneva, cineva mi-a înmânat o cărțulie intitulată „170 de acțiuni zilnice pentru a schimba lumea în care trăim”, editată de Perception Change Project, o organizație a Biroului Națiunilor Unite de la Geneva, mai cunoscută sub acronimul său grațios UNOG.

Pe coperta cărțuliei glossy se găseau următoarele cuvinte, pe care workaholicii de la Perception Change Project trebuie să le fi găsit foarte elocvente:

„Obiectivele dezvoltării sustenabile reprezintă ceea ce umanitatea are de făcut pentru a avea o planetă sustenabilă, o foaie de parcurs clară pentru un viitor mai bun.”

Există oare pe lume oameni care gândesc în astfel de cuvinte, sau care au gânduri ce, cât de cât, corespund cu ele? Dacă da, trebuie să ne fie milă de ei, pentru că pare o boală groaznică.

Prin comparație cu totalitarismul UNOG, toate celelalte totalitarisme – totalitarismul lui Stalin și al Gulagului, totalitarismul lui Hitler și al lagărelor de exterminare, totalitarismul lui Pol Pot și al relocării orășenilor în câmpuri de orez – nu erau decât soluții locale la probleme locale. Potrivit UNOG, aproximativ șase miliarde de oameni (sau câți se întâmplă să existe acum) au o listă uniformă de lucruri de făcut, listă pe care, se presupune, trebuie cu toții să o lipească cu un magnet de frigider.

Care sunt aceste lucruri? După ce am citit câteva dintre ele, mărturisesc că mi-au adus aminte de o vreme, cu mulți ani în urmă, când am mâncat foarte multă ciocolată înaintea unei piese de teatru și drept urmare mi-a fost rău pentru tot restul spectacolului.

Iau la întâmplare câteva dintre cele 170 de lucruri pe care trebuie să le facă umanitatea.

„Conservă, conservă, conservă. Când îți rămân în pahar cuburi de gheață de la o băutură, nu le arunca. Pune-le la flori.”

Sau:

„O dată pe lună bea o cafea cu o persoană care este diferită de tine, ca rasă, credință, cultură, sau vârstă.”

Aici sunt mândru să spun că mai degrabă am depășit targetul. În fapt, când vine vorba să fi băut o cafea cu o persoană care este diferită de mine, am depășit practic targetul în fiecare zi din viața mea. Am băut mai mult de o cafea zilnic cu soția mea care este diferită de mine ca gen (după cum trebuie să ne exprimăm astăzi), cultural, și din punct de vedere al credinței.

Nu vreau să scot prea tare pieptul în față, dar toată lumea pe care o întâlnesc pare diferită de mine. În fapt, nu mă întâlnesc niciodată cu clonele mele, dacă o exista vreuna. Și las la latitudinea cititorilor să decidă cât de ușor le este nomazilor din Ogaden să se întâlnească lunar cu niște bancheri elvețieni sau cu niște tăietori de lemne canadieni. (În ce limbă vor vorbi? În ONGeză? )

Cititorii pamfletului, cu toții – se presupune – membri ai umanității, sunt îndemnați să „călătorească în lume pentru a învăța despre diferențele culturale”.

Acum, la o minimă reflecție sau experiență, orice persoană cu o inteligență și sensibilitate obișnuită va observa că nu există nimic care să distrugă valoarea – educațională, spirituală și estetică –  a călătoriilor în sine precum turismul de masă. Nici nu există vreun motiv pentru care să presupunem că întâlnirea cu alte culturi va produce turiștilor mai degrabă aprobarea decât, să spunem, dezgustul. Când Sayyid Qutb, de exemplu, a mers în America, mintea sa s-a închis pentru totdeauna. Și mărturisesc că atunci când am vizitat Coreea de Nord, asta nu m-a făcut să respect cultura nord coreeană, care este o combinație permanentă de Mitingurile de la Nurnberg și Busby Berkeley, ci să o privesc cu o oroare absolută și să o detest. Nicăieri în lume – cel puțin în lumea pe care eu o cunosc – nu există o tiranie mai absolută și mai invazivă decât în Coreea de Nord. Sunt eu astfel vinovat că nu îndeplinesc una dintre cele 170 de acțiuni transformative, adică să învăț să respect tot felul de oameni care fac lucrurile diferit de mine?

Tot felul de oameni? Chiar toți cei diferiţi? Ucigași în serie, de pildă, sau ucigași în masă, spărgători de bănci, sadici, escroci, șantajiști, traficanți de droguri? Ah, dar nu ar trebui să-i încadrăm în stereotipuri, pentru că noi trebuie să spunem „stop stereotipiilor” și „să scriem pe un blog povestiri scurte care pun capăt acestui mod de gândire”.

Să presupunem că fiecare dintre aceste bloguri este compus din patru povestiri pe o temă anume (un număr modest, desigur). Asta înseamnă că omenirea va trebui să scrie 24.000.000.000 de astfel de povestiri. În aceste circumstanțe, cred că va fi un pic mai greu să evităm stereotipurile.

Un alt lucru pe care ar trebui să-l facem cu toții este „să ne educăm asupra cauzelor și simptomelor bolilor de inimă, ca și a altor boli necomunicabile”. Asta s-ar putea să ne ia ceva timp, după cum își poate da seama oricine a urmărit dezbaterile între experții care și-au dedicat întreaga viață cauzelor hipertensiunii și bolilor respective. UNOG se avântă acolo unde îngerii șovăie.

Cărţulia presupune de la bun început uniformitatea opiniilor în chestiunile controversate, iar libertatea de orice fel nu este nicăieri menționată, nici măcar cu numele. Se presupune că filantropia și ajutoarele străine menite a-i scoate pe oameni din sărăcie chiar fac asta, și că a mări salariul minim le îmbunătățește soarta săracilor fără ca aceștia să intre în șomaj (ceea ce este mai rău pentru sănătatea și bunăstarea lor decât un salariu mai mic). Nu aș vrea în pamflet o ortodoxie opusă și la fel de uniformă în aceste chestiuni, ci pur și simplu nu vreau niciun fel de ortodoxie.

Ce ne facem cu ipocriții fără scrupule de la UNOG și Perception Change Project, care își imaginează că atunci când produc astfel de documente ar lucra în folosul omenirii și nu o parazitează dându-i liste de făcut? Este clar. UNOG ar trebui transformat în UNOP, adică Biroul Națiunilor Unite de la Pyongyang, unde ar trebui plătiți în moneda locală, cu salariu minim și cu beneficiile sociale coreene.  Asta ar separa rapid oile umanitariste de caprele carieriste. Să mai vorbească atunci despre schimbarea percepției!