Lumea se prăbușește în ruină

După devastarea Romei de către Alaric și goții săi, Sf. Ieronim scria: „Lumea se prăbușește în ruină: așa este! Dar ne este rușine să spunem că păcatele noastre încă o duc bine și înfloresc. Faimosul oraș, capitala Imperiului Roman, este înghițit de un foc îngrozitor; și nu există niciun loc pe acest pământ unde romanii nu se află în exil. Biserici, care odată erau sfinte, sunt acum mormane de praf și cenușă; și cu toate acestea, mințile noastre se gândesc doar la dorința de câștig. Trăim ca și cum vom muri mâine, dar construim ca și cum vom trăi veșnic în această lume. Pereții noștri strălucesc de aur, la fel și tavanele și capitelurile coloanelor. Dar cu toate acestea, Hristos moare în fața ușilor noastre, prin trupurile săracilor Săi, gol și flămând.”

Scriu aceste cuvinte în timp ce catedrala Notre-Dame din Paris arde până la temelii.

Este greu pentru un american să-și imagineze oroarea pe care oamenii au simțit-o când Roma, conducătoarea marii lumi mediteraneene, a fost arsă. Roma nu a fost vandalizată vreme de 700 de ani. Hanibal a ajuns la porțile ei, dar nu a trecut niciodată dincolo. Catilina a încercat să o distrugă din interior, dar Cicero l-a învins. Un senat corupt, dislocările masive ale unei populații agricole, odată foarte stabile, armatele loiale doar comandanților lor oportuniști, aristocrații ambițioși, aproape că au distrus statul, dar Augustus Caesar, cel cu sânge rece, a triumfat asupra rivalilor săi și a pus bazele unei perioade de pace relativă care a durat două secole. Și acum aceeași Romă a fost călcată în picioare.
Sau nu a fost? Despre ce vorbește Ieronim?  Nu despre biserici care sunt „mormane de praf și cenușă”, ci despre creștini care trăiesc ca niște peregrini prin această lume având drept destinație mormântul și judecata. Mănâncă, beau și se distrează trăind clipa, dar își adună bogățiile ca și cum nu vor muri vreodată. Trăiesc pe picior mare și îi disprețuiesc pe cei de jos, în special pe săraci, în ale căror persoane Îl urăsc și Îl batjocoresc pe Hristos la care spun că se închină.

Ieronim putea spune astfel de lucruri, deoarece edificiul adevărat al civilizației creștine era în bună măsură intact.

Eu nu simt o asemenea mângâiere astăzi.

La ora la care scriu, nimeni nu știe dacă focul a fost un accident sau a fost opera piromanilor. Nu mă voi lansa în speculații. În astfel de momente oamenii se agață de orice mângâiere găsesc. Am auzit că pierderea este doar culturală, nu spirituală. „Doar” este un cuvânt pe care nu l-aș plasa niciodată în fața lui „cultural”. Cei care o fac sugerează implicit că substanța, cultura, este deja dispărută. Niciun om nu spune, în timp ce flăcările îi distrug casa: „Ei bine, era doar o casă unde familia noastră a trăit o sută de ani”. Nu există pentru un om ceva precum „doar o casă”.

Francezii își plâng pierderea cum se cade. Un Ieronim acrit ar spune, fără doar și poate, că mai bine și-ar plânge păcatele. Dar există o legătură ciudată între ochii uscați de-a lungul tuturor acestor ani și lacrimile de acum.

O familie în care nu există iubire ar putea să plângă cu atât mai mult pierderea unui loc, deoarece fără casă, au atât de puține. Un popor care L-a uitat sau s-a lepădat de Hristos ar putea să plângă cu atât mai mult pierderea catedralei, deoarece în locul ei nu mai au decât marele Nimic al acestei lumi, un Nimic format din confort, sex facil, distracție superficială și neliniștea acediei.

Eu plâng catedrala goală.

De ceva vreme am tot evacuat catedralele, arzându-le pe ele și multe alte lucruri. Tot ardem bibliotecile, după cum ne-a învățat Ray Bradbury. Le ardem din cauza disprețului nostru pentru liniște și pentru moștenirea cărților bune din trecut. Ardem bisericile. Philip Larkin, un ateist cu o conștiință vinovată, ar putea numi o biserică drept o clădire serioasă amplasată într-un loc serios. Intelighenția noastră nu este atât de onestă sau de generoasă. Ei îi place să se joace cu chibriturile. Ardem școlile. „Schola” este un loc dedicat timpului contemplativ („leisure”), al educației pentru un om care va deveni liber. Le-am transformat în grote ale politicii, uzine pentru manufactură umană, haznale ale plictiselii. Ardem universitățile. Veacuri de înțelepciune umană? La foc cu ele.

Iar Notre-Dame de Paris arde.

Oamenii spun că nu putem construi așa ceva acum. Au dreptate. Ne lipsesc meșteșugarii. Nu avem tehnica; cel mai probabil nu am putea realiza un vitraliu colorat, cu Fecioara Maria și Hristos Pruncul în centru. Nu putem face sticla, nu știm să amestecăm culorile, ar trebui să ghicim.
Dar nu o putem construi acum. Nu doar mâinilor noastre le lipsește îndemânarea. Inimile noastre nu bat cu suficientă căldură, iar mințile noastre nu văd. Gândiți-vă la acea Mamă și Copil. Ce reprezintă? Întreaga creație și viață a omului se învârt, ca spițele unei roți, în jurul ascultării voii lui Dumnezeu de către o femeie, și a smereniei lui Hristos, care s-a golit pe sine și s-a întrupat, nu ca un Alaric sau ca un Augustus, ci ca un slujitor, ascultător până la moarte.

Ce am construit? Ce iubim?

Încercați să vă imaginați. Tâmplari, șlefuitori, zidari, sculptori, fierari în grafit, fier, cupru, argint și aur; cu lopata, cu scripeți, cu vinciuri de ancoră, cu ciocane; schele peste tot; oameni cocoțați sute de metri în aer; decenii de muncă sub conducerea unui episcop sau a unui constructor șef, unul după altul; și povești, sute de povești, despre Hristos și Maria și apostoli, și patriarhi și profeți, și învățători și martiri, bărbați și femei, regi și muncitori obișnuiți; cultura care se simte însutit tocmai în ființele celor care ridică turnurile înalte.

Încercați să vă imaginați. Și plângeți.