La fel ca în cazul icoanelor, arhitectura bisericii poate fi înțeleasă în termeni simbolici. Unele biserici au 12 coloane care reprezintă apostolii; baptisteriile sunt formate din opt laturi care exprima creația și renașterea; planul în cruce al atât de multor biserici ortodoxe simbolizează întâlnirea Raiului (cupola) și Pământului (pătrat) prin intermediul crucii, etc. Această abordare se aseamănă cu aceea a iconologistului care conferă sensuri diferitelor culori ale hainelor purtate de Domnul și de Maica Domnului. Este o formă specifică de simbolism care necesită medierea cuvintelor pentru a fi înțeleasă pe deplin. Dacă ar exista „architologiști”, presupun că asta ar studia. Dar la fel ca în cazul icoanelor, nivelul de înțeles este secundar față de ceea ce este capabilă să exprime prin ea însăși arhitectura, și joacă un rol limitat în experiența liturgică a construcției de biserici. Atunci, ce fel de adevăr despre structura Împărăției lui Dumnezeu ne revelează nouă arhitectura?
Prin structura nu mă refer la ierarhia de sfinți și îngeri (aceasta este un domeniu al frescelor), ci mai degrabă la forma literală și la substanța Noului Ierusalim. În Cartea a XXI-a a Apocalipsei, un nou cer și un nou pământ sunt revelate de Sf. Ioan Teologul. De asemenea, i se dezvăluie și o nouă capitală cerească, Noul Ierusalim. Dacă icoanele revelează oamenii care locuiesc acel oraș, iar imnele liturgice exprimă lauda înălțată, atunci arhitectura bisericii, în felul său, reflectă orașul însăși – fundația, porțile, străzile și clădirile.
Sf. Ioan ne spune foarte multe despre structura Noului Ierusalim. Are forma unui cub, un pătrat cu ziduri imens de înalte, cu trei porți pe fiecare parte. Are 12 fundații, făcute din pietre prețioase. Orașul însăși este poleit cu aur. Și nu există nevoie de soare și de lună ca să-l lumineze, deoarece slava lui Dumnezeu îl luminează.
Este, într-un fel, providențial că încă înainte de creștinism, arhitectura romană imperială deja manifesta anumite atribute consonante cu viziunea Sf. Ioan. Romanii își făceau casele foarte trainice, în special la bază, care se susținea pe un soclu sau pe fundații supraetajate. Pereții erau incredibil de groși și siguri, în timp ce clădirile civice aveau întotdeauna o înălțime înaltă. Cubul era important pentru constructorii romani, și multe dintre templele lor, precum Pantheonul, aveau lungime, lățime și înălțime, egale, proporții accentuate de Sf. Ioan.
Și deși romanii construiau folosind cărămida, pereții erau acoperiți în foițe de marmură prețioasă, cu multe culori diferite, dispuse în straturi care dădeau impresia unui perete construit din nestemate. În arhitectura romană târzie, chiar și calitatea luminii era misterioasă și atotcuprinzătoare. Deja în secolul al IV-lea, preferința clasică pentru iluminatul clar strălucitor dispăruse, iar bisericile lui Constantin aveau ferestre făcute din alabastru și motive decorative, care umpleau interiorul din marmură cu o strălucire aurie difuză.
Constructorii bizantini au început cu acest vocabular arhitectural și ce minuni nepământești au putut să facă! Fără să se mulțumească cu forma simplă a bazilicii, au elaborat noi planuri în care combinau forma bazilicii și a rotondei. Astfel, o biserică precum Hagia Sophia are un nivel de complexitate care unui roman i s-ar părea mai firesc pentru un întreg oraș decât pentru o singură construcție. Văzută din afară, Hagia Sophia se aseamănă cu un munte acoperit de biserici. În interior, a rătăci printre labirintul de strane și coloane este aproape o experiență urbană. Pereții sunt îmbrăcați în marmură până la o mare înălțime, subliniind ușurătatea de cub a spațiului. Cupolele aurii și sutele de ferestre mici fac să strălucească din interior construcția.
Nimic nu ar putea avea o formă mai romanică decât Noul Ierusalim, cu patru laturi și porți pe fiecare parte. Un astfel de formalism imperial denotă autoritate și triumf. Domnul nostru va triumfa în cele din urmă asupra întregului pământ. La Înviere, creștinii nu se vor mai închina în catacombe și peșteri cum făceau odată. Aceasta este victoria manifestă în noua capitală imperială: Constantinopol. Victoria finală a lui Hristos asupra tuturor puterilor răului a fost preînchipuită de victoria creștinilor asupra păgânilor romani, iar ei știau că au dreptate să își proclame această victorie prin arhitectura lor.
A sta într-o biserică ortodoxă veche, înseamnă a te simți extraordinar de sigur și de împăcat. Pereții groși și înalți, ușile grele și ferestrele înalte situate la înălțime creează un efect de refugiu veșnic – o fortăreață care rezistă în fața tuturor schimbărilor și decăderilor din lumea de afară. Simetria și ordinea formelor arhitecturale reflectă frumoasa ordine a Împărăției lui Dumnezeu, unde toți și toate sunt mulțumiți de locul lor și nimic nu este de prisos.
Astfel, biserica trebuie să ignore toate trendurile moderniste din arhitectură. Cadrele ușoare și pereții subțiri nu pot exprima siguranța veșnică a zidurilor Raiului. Planurile asimetrice și informale nu pot vesti autoritatea divină asupra pământului. Ferestrele largi și becurile electrice nu ne pot deschide ochii față de radierea atotcuprinzătoare a luminii necreate. Este de-a dreptul uimitor că atât de multe biserici moderne neagă în întregime expresia simbolică a arhitecturii sacre.
Arhitectura romană a fost preluată de Biserică dintr-o cultură care încă aștepta venirea lui Hristos. Dar arhitectura modernistă este emblematică pentru o cultură care l-a respins pe Hristos. Ignorând adevărul veșnic, o astfel de cultură se întoarce spre propria definiție nesigură și trecătoare a fericirii. Dragostea de teologie este înlocuită de modele ispititoare ale teoriilor sociale. Tainele înfricoșătoare ale lui Dumnezeu sunt înlocuite de frumusețea rece a mașinilor. O astfel de arhitectură nu își are vreun loc în viața Bisericii.
Calitatea sentimentului de siguranță scufundat într-o lumină caldă și misterioasă reprezintă cea mai importantă contribuție a arhitecturii la experiența liturgică. Toate bisericile tradiționale ortodoxe împărtășesc această expresie, indiferent dacă este vorba de o catedrală sau de o mică biserică de lemn. Chiar și bisericile modeste de sat erau construite din bușteni groși care pătrundeau înăuntru pentru a crea o închidere de seif sau de dom. Dădeau o îmbrățișare caldă și maternă asemănătoare cupolelor din bisericile de piatră aflate în marile orașe. Buștenii umili, transfigurați de pictură și pânzeturi care atârnau, au devenit icoane valoroase ale zidurilor de jasp ale Noului Ierusalim. Iar calitatea luminii, dată de numeroase lumânări, icoane aurite, și bușteni călduroși maronii, revelează aceeași glorie necreată precum cea din mare catedrală.
((Acesta este al treilea episod dintr-o serie dedicată artelor liturgice care va apărea în traducere pe Contra Mundum. Până acum, au apărut un text despre artele liturgice, un altul despre iconografie, unul dedicat grădinilor, unul despre iconostas.)