Revoluția tăcută

Venirea Mântuitorului a reprezentat o mare deziluzie pentru populația Iudeii, după cum o arată, într-un eseu scris în vremea Războiului Civil din Rusia, mitropolitul Antonie Khrapovitsky. În locul unui revoluționar pur sânge, evreii s-au ales cu Dumnezeu. În locul raiului temporar pe pământ, li s-a dat raiul ceresc, veșnic. În locul libertății politice, li s-a oferit libertatea de patimi. Nici nu e de mirare că toate ofertele au fost refuzate, iar rebelul Barabas a câștigat voturile mulțimii în stil democratic.

„Când le-a promis evreilor care credeau în El o libertate morală în loc de o libertate politică și a vorbit despre valoarea precară a celei din urmă, entuziasmul poporului, care fusese alimentat de minunea celor cinci pâini, s-a transformat în bombăneli, și ulterior, în Ierusalim, s-a terminat cu oameni care doreau să pună mâna de pietre pentru a-L ucide pe Cel pe care cu doar puțin timp înainte doreau să-L pună rege.

Revoluționarul, de atunci și până astăzi, indiferent de etnie, nu are nici timp, nici răbdare și nici vreo credință în lumea de apoi. El este ideologul lucrurilor pământești. Timpul său e întotdeauna viitorul, iar revoluția permanentă, singura lui credință. Eschatonul pământesc, „imanentizat”, va fi pus în mișcare de ideile și acțiunile sale, iar rezultatul final va răscumpăra toate sacrificiile celorlalți. Aritmetica mecanicistă și entuziasmul fraternității globale înlocuiesc constrângerile tradiționale și prudența. Locul lui Dumnezeu este luat de revoluționarul mesianic, care

sfidează ordinea naturală și o înlocuiește cu dictatul voinței personale.

În acest context, iluziile umanitariste au o seducție irepresibilă, mai ales când sunt puse în concurs cu reforma sinelui. Lupta cu patimile este discretă, greoaie și presupune un orizont de timp îndepărtat. Lupta cu lumea pornește din patima puterii, este fățișă și, cu puțin noroc, te acoperă de glorie efemeră, fie și „între patru pereți” (Cioran). Pe aceste criterii, nu e greu de făcut o alegere.

Aşa e de când lumea, iar venirea lui Hristos a însemnat cel mai important obstacol împotriva a ceea ce latinii numesc „libido dominandi”, chiar dacă nu toate formulele creștine au mers în direcția „reacționară”. De asemenea, ar fi greșit să credem că revoluționarul apare întotdeauna pe scena istoriei cu o privire fixă, o cămașă roșie și o armă în mână. Tipurile diferă, însă filosofia din spate (transformarea fundamentală a celorlalți, musai cu forța, și remodelarea radicală a lumii) rămâne criteriul esențial de identificare. Revoluția Franceză și cea Rusă, cu tot cu imperialismul subsecvent, pot fi analizate la nesfârșit din această perspectivă, ilustrând cu exemple sângeroase scurtul drum de la o fraternitate universală la un masacru general, rezumat de Chamfort în maxima iacobină „Fii fratele meu sau te omor!”, practic o reformulare mai plastică a unei doctrine rousseauiste.

De atunci încoace, în modernitatea noastră predomină „umanitariștii cu ghilotina”, sclavii unor scopuri cât mai abstracte, cu o dragoste nelimitată pentru umanitate, în general, dar cu un dispreț la fel de nelimitat pentru aproape, în particular. Dickens a dovedit un talent remarcabil în portretele unor astfel de personaje. Seth Pecksniff din „Martin Chuzzlewith” excelează în retorica altruismului global și pune celor două fete ale sale numele „Caritate” și „Mila”, dar asta nu îl împiedică să caute, cu o lipsă totală de scrupule, doar satisfacția personală. Doamna Jellyby din „Casa Umbrelor”, „filantropista telescopică”, face parte din aceeași familie politică și socială. O preocupă până la epuizare soarta unui trib din Africa pe care nu l-a văzut vreodată, în timp ce propriii copii trăiesc într-o mizerie și dezordine produse de  cruciada-i umanitaristă.

În termeni utilitariști, personajele lui Dickens nu stârnesc tragedii la scară mare, însă asta nu ar trebui să ne împiedice să vedem un tip ideal care, odată teleportat în viata publică, înmulțește numărul victimelor proporțional cu cel al ambițiilor politice sau religioase. Pentru o variantă în carne și oase, acțiunile „Sfintei” Hillary Clinton sunt edificatoare. Cei care caută exemple suplimentare nu au altceva de făcut decât să deschidă paginile ziarelor. De la ecologiști radicali „unițisalvăm toată România!”, la campanii legaliste, trecând prin iluziile instituționale („să vină ONU, UE, UNESCO să ne salveze!”), prin rindeaua egalitaristă a corectitudinii politice, prin războaiele pentru combaterea terorismului global, pentru instaurarea democrației globale șamd., nu avem de-a face cu altceva decât cu elanul revoluționar deghizat sub masca altruismului universal.

Asaltul modern asupra creștinismului pare că a epuizat capitalul moral produs de acesta, mai ales în condițiile în care tot mai multe biserici presupus creștine aderă necondiționat la dogmele umanitarist-revoluționare, cu un loc special rezervat astăzi Papei Francisc.

Însa lecția esențială a creștinismului și probabil singura cale de reușită filosofică, instituțională și comunitară, pe termen lung, chiar și în această viață, rămâne cultivarea virtuților si concentrarea pe războiul nevăzut împotriva patimilor. Ispita constantă a revoluției, indiferent de forma în care apare, trebuie respinsă în același fel în care Mântuitorul a respins oferta unei revoluții naționaliste pentru îndepărtarea romanilor de la conducere. Transferul luptei interioare în acțiune exterioară simbolizează, în cel mai bun caz, o confuzie etică. Celor care acuză „quietismul” poziției ortodoxe li se poate răspunde că „sângele martirilor este sămânța creștinismului”, o poziție la fel de valabilă astăzi ca și în vremea lui Tertullian, chiar dacă astăzi puțini mai sunt aceia care practică sacrificiul. În plan politic, pentru cei care stau cu un ochi la practică, consecințele acestei filosofii au fost descrise de Burke: „Undeva trebuie să existe un control asupra voinței și dorinței; și cu cât este mai slab în interior, cu atât mai mult va fi în exterior. Este înscris în constituția veșnică a lucrurilor că oamenii pătimași nu pot fi liberi. Patimile lor le făuresc lanțurile.”