Citesc „The Guardian” și „The New York Times” cu același sentiment pe care îl are un obez când aleargă: cred că îmi face bine. Majoritatea dintre noi citesc pentru a-și confirma prejudecățile, așa că este un bun exercițiu să citești ceva cu care te afli, cel mai probabil, în dezacord. Cum ai putea să combați ceva dacă nu știi ce să combați sau cu cine?
Am deschis zilele trecute „The Guardian” și am văzut poza unui tânăr care își deschidea timid cămașa pentru a arăta o imagine a lui Vladimir Putin tatuată în mijlocul pieptului. Cine era el?, mă întrebam (adică cine era omul tatuat, nu Vladimir Putin). Să fi fost un tâlhar din St. Petersburg care tocmai a fost condamnat la 20 de ani în Siberia pentru jaf armat? Nu era cazul. Tânărul se numea Sergei Polunin, celebrul balerin care și-a dat demisia de la Royal Ballet din Londra și a fost concediat de Baletul din Paris.
A fost dat afară din cauza postărilor sale pe antisocial media. Potrivit propriei mărturii, motivul destituirii nu l-a constituit ideea sa că bărbații ar trebui să fie bărbați iar femeile ar trebui să fie femei, cât remarcile legate de oamenii grași: „Să-i plesnim pe grași când îi întâlnim. Îi va ajuta și încuraja să piardă din greutate. Nu am niciun respect pentru lene!”
Aceasta este, desigur, complet împotriva ortodoxiei moderne, promulgate de miloșii agresivi, după care obezitatea este ceva care pur și simplu ți se întâmplă, ca o boală, și nu cum e (în majoritatea cazurilor) rezultatul natural a ceea ce faci. Desigur că nicio persoană cu o minimă inteligență nu ar fi putut lua ad literam cuvintele lui Polunin, și nici faptul că le-a publicat nu ar putea reprezenta o scuză pentru cei care ar face-o. Fără îndoială, cuvintele sale sunt lipsite de simpatie, finețe, subtilitate șamd., dar nu reprezintă un motiv serios pentru a-l da afară. Este un balerin, nu un filosof social sau vreun doctor specializat în tratamentul obezității.
Pe de altă parte, tatuajele sale (are multe, printre care și unul în care pretinde că nu este om) ar fi fost un bun motiv pentru a-l concedia. Nu mă irită atât că și l-a tatuat pe domnul Putin, cât faptul că și-a tatuat ceva, orice ar fi. Deși pretinde că este Nonconformistul Baletului, în fapt nu face altceva decât să urmeze cea mai nihilistă dintre mode, într-o manieră ovină.
Dar redactorul de la „The Guardian”, care nu era foarte de acord cu viziunea lui Polunin, nu a scris un cuvânt despre tatuaje. Dimpotrivă, era aproape slugarnic față de idee, cum este acum de riguer printre cei care gândesc cum trebuie: „Fața sa este sculptată, la fel și corpul său și are un tatuaj încântător pe obraz – un porumbel și cifra trei sub forma unei inimi.” Polunin i-a spus reporterului că și-a făcut acest tatuaj deoarece dorea „să aducă laolaltă Anglia (locul în care lucra), Rusia și Ucraina”.
Presupun că încântarea este în ochii privitorului, căci în ceea ce mă privește nu văd altceva decât vulgaritate și prostie. Cât despre sentimentul din spate, superficialitatea sa insondabilă mă îngrozește. Poate cineva să se gândească serios că a-ți pune pe față un tatuaj mic, dar desfigurant, contribuie cu ceva la rezolvarea unor probleme politice inextricabile? Asta face ca moartea Micuței Nell în „Vechiul magazin de curiozități” să pară un exercițiu de cinism puternic.
La sfârșitul interviului cu Polunin, jurnalistul l-a întrebat ce va face în continuare, acum că și-a înstrăinat atât de mulți angajatori și patroni. Polunin a spus că „se concentrează pe creativitate”, dar că s-ar putea „să își facă un nou tatuaj” de-a lungul umerilor, pentru „a salva și proteja”. La care ziaristul a adăugat că „este o idee frumoasă, dar s-ar putea să fie prea târziu pentru asta”.
Trebuie avut în vedere că „The Guardian” se adresează unui public educat și cultivat, în cel mai bun caz 5% din populație. Siteul său oferă acces gratuit la tot conținutul și are foarte mulți cititori în SUA și Australia. Este puțin probabil ca jurnaliștii să exprime opinii care să intre în contradicție flagrantă cu sentimentele publicului cititor. Cititorii asemenea mie – în dezacord cu filosofia ziarului și care îl citesc pentru motivele indicate mai sus – trebuie că sunt o proporție insignifiantă. Cu alte cuvinte, este probabil că sunt sute de mii, dacă nu milioane de oameni educați, în Vest care cred sau care nu au nimic împotriva ideii că a-ți tatua „doresc să salvez și să protejez” de-a lungul umerilor reprezintă „o idee frumoasă” și ar putea avea un efect benefic asupra lumii, cu condiția „să nu fie prea târziu”, după cum se dau câteodată antibioticele prea târziu într-o infecție.
Există vreo problemă imaginabilă a cărei soluție ar putea fi un tatuaj pe spate care spune „doresc să salvez și să protejez” (să salvez și să protejez ce, mai exact?), mai mult, o soluție care dacă ar fi aplicată prea târziu ar înceta să mai fie o soluție, cum era înainte?
A fost adesea remarcat că e nevoie de un anumit nivel ridicat de educație pentru a crede cele mai absurde lucruri, iar aceasta pare a fi o altă ilustrare a efectului negativ pe care educația îl are asupra înțelegerii. Până să se apuce clasa educată de tatuaje nu a fost nimeni care să creadă că această practică reprezenta altceva decât un mijloc primitiv de identificare cu un grup, de cele mai multe ori un grup marginalizat. Cu siguranță, nu exista nimeni care să-și imagineze că un tatuaj pe față ar putea fi „încântător” sau că mesajul „doresc să salvez și să protejez” pe spate ar fi sau ar putea fi o soluție la ceva, la orice.
Nu-mi amintesc niciun articol din presa serioasă ori din presa care se ia în serios care să deplângă moda tatuajelor. Mă gândesc că motivul principal îl reprezintă frica jurnaliștilor și scriitorilor de a fi numiți „conservatori” și „reacționari”, frica de a nu fi „hip”, mai mult decât orice altceva. Nimeni nu ar trebui să subestimeze lașitatea morală ca factor în existența umană.