Icoana Împărăției lui Dumnezeu – Veștmintele (8)

22/05/2019    |   de Andrew Gould

În Noul Ierusalim nu va mai exista distincție între înăuntru și în afară. Este o cetate la fel cum este și o grădină. Soarele nu strălucește ziua, nici luna noaptea, deoarece Mielul este lumina cetății lui Dumnezeu (Apoc. 21). Din această perspectivă, biserica poate fi comparată cu un peisaj natural. Arhitectura conține copaci și pietre, sfeșnicele sunt stelele din cer, sau poate licurici aflați pe pământ. Cuvântul „choros” care semnifică astăzi spațiul liturgic aflat sub turlă, își are originea în vechea poezie greacă și se referă la un luminiș de pădure unde se întâlneau îndrăgostiții. Spațiul de sub turlă este într-adevăr un luminiș strălucitor, o livadă pentru întâlnirea de iubire dintre om și Dumnezeu. Într-un luminiș de pădure, poate fi văzută o frumusețe aparte. Se află acolo flori, fluturi și se aud cântări de păsări. Aceste făpturi ne arată o strălucire și o incandescență a culorii unică în peisaj. Dumnezeu în înțelepciunea Sa a considerat potrivit să confere această frumusețe doar asupra celor mai delicate și trecătoare creaturi, poate tocmai ca să nu copleșească cromatica și modelele mai subtile ale creației Sale.

Calitățile estetice ale veștmintelor se aseamănă într-o foarte mare măsură cu aceste creaturi fragile. Culorile puternice, luciul satinului și modelele pline de viață ale veștmintelor frumoase pot să rivalizeze cu adevărat aripile unui fluture sau petalele unei flori. Cât de nimerit este, așadar, că veștmintele reprezintă cea mai trecătoare din artele liturgice! Veștmintele de calitate sunt foarte scumpe, ușor de distrus și perisabile. Și ele niciodată nu sunt gândite ca elemente permanente în designul unei biserici, ci vin și se duc la fel ca păsările călătoare. În timp ce un preot se mișcă în biserică, trecând prin raze de soare și sfeșnice, el strălucește cu o lumină efervescentă, diferită de la un moment la altul. Ce schimbare minunată! Un preot în anteriu negru arată întotdeauna la fel. Anteriul nu reflectă lumina și nu revelează vreo mișcare. Este o haină croită pentru demnitatea și constanța misiunii preoțești. Dar îmbrăcat cu toate veștmintele, preotul iese din iconostas la fel ca Noul Adam, o imagine a umanității transfigurate.

Pentru noi este greu astăzi să ne imaginăm frumusețea veștmintelor ortodoxe medievale. Câteva veștminte bizantine supraviețuiesc în muzee și sunt incredibil de diferite față de veștmintele monocrome folosite în prezent. Cele mai somptuoase veștminte bizantine aveau în principal culoarea albastru-păun, și erau în întregime brodate cu icoane strălucitoare argintii și aurii.

Au supraviețuit mai multe veștminte rusești din secolele al XVI-lea și al XVII-lea. Erau realizate dintr-un damasc spectaculos adus din Imperiul Otoman sau din Italia. Rușii au preferat aceste damascuri deoarece erau cele mai frumoase texturi pe care le văzuse lumea vreodată și nu le era rușine de motivele lor străine, care adesea aduceau cu motive islamice. Boieroaicele ruse luau aceste materiale și le adăugau epitrahile brodate cu icoane și perle, și chiar coseau mici icoane de metal în textura materialului, precum petele aflate pe aripile unui fluture. În acele vremuri nu existau „culori liturgice” așa cum le înțelegem noi astăzi. Tipicul cere ca veștmintele să fie ori luminoase, ori întunecate, iar în practică cele mai bogate veștminte erau purtate la marile sărbători, indiferent de culoare. Cât de frumos este că Ortodoxia, urmând exemplul fluturilor și al florilor, a lăsat această libertate și informalitate în cea mai bogată artă a sa!

Multe s-au schimbat atunci când rușii au început să copieze programul apusean al culorilor liturgice. Se aștepta de la o catedrala rusească să aibă seturi precise de culori pentru orice. Aceasta era o evoluție inevitabilă într-un context artistic schimbător. O biserică medievală era încărcată de obiecte diferite, provenite din epoci variate, cu stiluri deosebite, iar veștmintele vechi erau parte din această bogăție organică. Acum nu mai era permis ca ceva să fie asimetric sau nelalocul lui. Mărimea acestor catedrale era vastă iar arhitectura punea în evidență culori strălucitoare dar străine de vechea paletă. (Catedrala Sf. Isaac din St. Petersburg are coloanele acoperite cu malachit și lapislazuli). Vechile veștminte policrome nu își găseau locul în această estetică rigidă. O catedrală precum Sf. Isaac cerea o ordine imperială în ceremonia liturgică, cu diaconii aranjați în rânduri precum soldații bine antrenați din armata modernă a lui Napoleon.

În zilele noastre, când vechea estetică ortodoxă cunoaște o renaștere, trebuie să luăm în calcul a potrivi veștmintele cu contextul vizual din bisericile noastre. Tonurile neoclasice de pietre prețioase care se găsesc în veștmintele moderne nu sunt potrivite cu paleta delicată și discretă a iconografiei de stil medieval. În particular, din această cromatică lipsește atât violetul cât și verdele smarald. Un iconograf extrage un verde foarte deschis apropiat mai degrabă de gri. Purpuriul din icoane este întotdeauna un purpuriu roșiatic sobru, niciodată acela de ametist al materialelor sintetice moderne. Albastrul poate fi un albastru profund, cobalt, sau acela marin transparent, cu nuanțe de verde, dar niciodată albastrul electric dur al anumitor veștminte.

Nuanțele de briliant ale veștmintelor moderne sunt posibile doar datorită coloranților sintetici, și erau prizate în Rusia secolului al XIX-lea pentru cum desăvârșeau culorile strălucitoare ale arhitecturii și picturii neoclasice. Într-o biserică pictată cu o iconografie tradițională de calitate (prin care înțeleg icoane care păstrează culorile vechilor modele), majoritatea veștmintelor verzi, albe și purpurii sunt dizarmonice. Astfel de biserici ar face bine să folosească materiale policrome cu o aparență mai istorică.

A reînvia vechea libertate a veștmintelor ar fi o mare binecuvântare pentru parohiile modeste, care nu își permit seturi de veștminte în multe culori care să corespundă cu arhitectura. Iar a reînvia folosirea materialelor policrome ar fi o completare binevenită pentru renașterea iconografiei tradiționale. Din fericire, astfel de materiale se fabrică încă, dar trebuie să știi unde să le găsești. Decoratorii de interioare încă furnizează conacelor europene modelul de textile prelucrate în trecut pentru aristocrații europeni. Iar această textură, care se produce încă în Italia, Anglia și Turcia, este identică cu cea care se folosea pentru veștmintele ortodoxe. Adesea este din mătase pură și din bumbac, și infinit mai frumoasă decât plasticul ecleziastic atât de răspândit astăzi. Un astfel de material este mult mai scump, dar dacă o biserică are nevoie de două sau trei veștminte cu un stihar simplu care nu trebuie să se potrivească, atunci aceste materiale devin accesibile.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *