Ce să facem cu Notre-Dame?

Detașamentele înfiorătoare de moderniști au fost pe fază cu planurile lor groaznice și egomaniace de a restaura acoperișul de la Notre-Dame  – nu se poate numi așa ceva restaurare – astfel încât încep să suspectez că focul care a distrus acoperișul a fost rezultatul conspirației lor. Duse pe apa Sâmbetei au fost suspiciunile mele cu privire la teroriștii islamici sau la fumătorii degenerați, iar noua mea bănuială este perfect plauzibilă. La urma urmei, moderniștii au făcut, pe termen lung, mai mult rău țesăturii urbane a Europei chiar și decât Al Doilea Război Mondial. Și pare plauzibil ca ei, moderniștii, să dorească ca nimic să nu le scape atenției, ca nimic să nu rămână întreg pentru a nu face de rușine prin comparație propriile lor creații jalnice.

Până acum propunerile lor au inclus stupi de albine și piscine, și toate arată ca niște sere pentru cultivarea marijuanei. Și de ce nu? La urma urmei, Baudelaire a scris o carte despre paradisuri artificiale, adică acele stări induse de substanțe psihoactive, și nu este o turlă o săgeată care arată spre cer? Toate ideile despre paradis sunt artificiale în sensul în care niciunul dintre noi nu are o cunoaștere directă a unui astfel de loc. Poate, în duhul multiculturalismului ecumenic, ar putea fi creat sub sticla acoperișului, un fel de paradis în stil islamic (mă voi abține să intru în descrieri, pentru că s-ar putea ca tinerii să citească asta).

Bineînțeles că nu există limite când ne gândim cum ar putea fi folosit acel spațiu. Acolo ar putea fi, de pildă, un restaurant de trei stele Michelin. Gândiți-vă ce chirie ar plăti și ce prețuri ar cere! Statul francez (care este responsabil de clădire) ar fi despovărat, sau cel puțin ar putea fi, de problemele financiare legate de imobil.

Această propunere ar putea fi respinsă, deoarece nu ar fi suficient de incluzivă social. Papa nu și-ar da acordul, întrucât ar exclude imigranții ilegali. Clienții ar fi în special străini bogați, oligarhi ruși, șeici din Golf și alții asemenea, și deși ar reprezenta un beneficiu pentru deficitul comercial al Franței, ar face prea puțin pentru justiția socială, ultimul obiectiv al existenței umane, prin care se înțelege reducerea tuturor la cel mai mic numitor comun.

Așadar, un restaurant de trei stele nu merge. Trebuie să ne gândim la altceva. Un parc de distracții pentru toată familia, poate, având ca temă Jurrasic Park sau Mickey Mouse, sau cu teme alternative pentru a evita plictiseala. Am putea închiria spațiul pentru evenimente, cu condiția ca ele să fie proiectate și publicului pe fața vestică a fostei catedrale. Evenimentele, desigur, nu ar trebui să fie religioase, deoarece – din moment ce oamenii nu au toți aceeași religie, iar statul este secular – religia mai degrabă dezbină decât unește.

Gândiți-vă numai la superbele efecte luminoase care trec printr-un acoperiș de sticlă! Nu doar lumina plictisitoare și bătrânicioasă a vechii catedrale. Stroboscoape și la fel de multe culori ca în curcubeu! Niciun moment de plictiseală, spre deosebire de ceremoniile religioase precum Liturghia. În ierarhia bunurilor spre care viața umană aspiră, imediat după justiția socială vine distracția.

Distracție de la ce, totuși? În primul rând, plictiseală – plictiseala tăcerii și a faptului de a fi singur cu gândurile tale, despre care oricine știe că este cea mai teribilă stare în care se poate afla cineva, un fel de iad.  Plictiseala reprezintă o cauză subevaluată a unei patologii sociale. Evitarea plictiselii îi împinge pe oameni la băutură, vandalism, droguri și violență. Cel puțin o viață teribilă nu este plictisitoare, așa cum una bună este. Acesta este motivul pentru care multe femei preferă bărbații mai răi și violenți celor decenți, responsabili și plictisitori (acest ultim atribut le sperie). O criză acasă te scutește de trivialitatea existenței umane.

Poate că cea mai bună soluție pentru Notre Dame ar fi un mall pe acoperiș, unde oamenii faliți ar continua căutarea veșnică a inutilului și, în condițiile gustului modern de masă, lucrurile lipsite de eleganță și frumusețe.  Ascensoarele din locul vechiului altar le-ar garanta celor bolnavi de obezitate că nu rămân fără răsuflare pe scări. Dacă nu va exista spațiu pentru magazine, ele ar putea fi suspendate precum contraforții și ar fi la fel de miraculoase.

Trebuie să ne mișcăm în ritmul vremurilor și să le arătăm acelor medievali că în secolul al XXI-lea noi suntem la fel de capabili de creații artistice precum erau ei. Și să nu uităm că acoperișul care a ars nu era oricum medieval, ci era din secolul al XIX-lea. Este adevărat că Viollet-le-Duc s-a preocupat să cunoască Evul Mediu și era un arhitect de geniu, dar opera sa era lipsită de autenticitate, iar un acoperiș de sticlă ar fi o expresie autentică a vremurilor noastre, autenticitatea fiind (după justiție socială și distracție) cel mai important bun al existenței. Trebuie să fii mereu autentic, chiar dacă atunci când ești autentic nu ești foarte plăcut.

Am luat cina în urmă cu câteva săptămâni la Paris împreună cu niște parizieni progresiști. Erau în favoarea acoperișului de sticlă și împotriva restaurării acoperișului așa cum era înainte, cu sau fără clopotniță. Desigur că în epoca smartphonurilor putem construi ceva la fel de bun ca predecesorii noștri, care nu aveau internet, ca să nu mai vorbim de Twitter.

Pe de altă parte, am luat cina în seara următoare cu niște parizieni conservatori. Ei susțineau că sunt gata să iasă în stradă contra vandalilor moderni, deși nu erau genul protestatar. Furia lor față de propunerile moderniștilor era aproape palpabilă.

Acum, în sfârșit, cred că aceasta este o cauză demnă de un război civil! Viitorul Omenirii este în joc.