Nimic banal

Când bunica mi-a lăsat jurnalele sale, care se întindeau pe mai bine de jumătate de secol, mi-a lăsat mai mult decât niște cutii mari cu cărți mici. Mi-a lăsat o cheie prin care pot avea aceea la viața ei.

Adesea, noaptea, deschid un volum și îmi închid ochii pentru a inspira memoria parfumului ei de trandafiri. În inima mea mă întorc în casa ei bine întreținută, unde eram mereu binevenită să mă odihnesc și să-mi revin din grijile lumii.

Iubirea bunicii mele era omniprezentă când eram un copil și mă spăla, când mă jucam de-a v-ați ascunselea, când eram elevă și jucam cu ea scrabble, când am devenit profesor și îmi căutam calea, și în final când am ajuns mamă și brațele îmi erau ocupate de gemeni. În anii ei din urmă, bunica pregătea aceeași masă pentru copiii mei pe care a pregătit-o și pentru mine de atâtea ori: friptură la cuptor, cartofi aurii, fasole verde gătită încet și porumb cu unt. Râdea când îi lăudam abilitățile de bucătar: „Acesta este singurul lucru pe care știu să-l mai fac!”

Admirația mea pentru abilitățile ei domestice nu a fost întotdeauna atât de puternică. În timpul anilor petrecuți la facultate, în care am m-am „iluminat”, am învățat să disprețuiesc tot ce are legătură cu casa. „Toată bucătăreala și curățenia nu au ajutat pe cineva să ajungă departe. Ce irosire în viață!” Dar eu eram cea care se irosea.

Bunica mea ar fi fost prima care să spună că ea nu vede în viața ei ceva special. Nu dorea să fie lăudată deoarece, după cum insista, în timp ce clătina din cap, „mă știu prea bine”.

De-a lungul vieții ei, dramele s-au succedat nemilos. Când era o fetiță, și-a pierdut atât tatăl cât și fratele mai mic în timpul unei epidemii de gripă. Alături de mama sa suferindă și de două surori mai mici, s-au mutat la ferma bunicilor, unde a muncit la spălatul vaselor pentru „vecinii bogați care dădeau mese”. Mergea la biserică în fiecare duminică, se ruga des. Privind înapoi spunea că se baza mai mult pe Tatăl din ceruri deoarece și-l pierduse pe cel de pe pământ.

Când avea 17 ani, a venit Marea Criză iar locurile de muncă au dispărut. A mers la liceu unde a studiat patru ani latina, a citit poezie bună, a învățat matematici superioare și s-a îndrăgostit de istorie. În fiecare zi după școală, mergea pe jos la muncă într-un magazin, deoarece avea nevoie de bani pentru a plăti chiria apartamentului unde stătea împreună cu mama și surorile ei. Aștepta cu drag ziua în care se va căsători și va avea mulți copii.Totuși, la scurtă vreme după ce s-a căsătorit cu bunicul meu și a născut-o pe mama mea, bunica a primit vestea grea că nu mai poate avea alți copii.

În timp ce o creștea pe mama mea, preda la școlile de duminică, conducea școlile religioase de vară, era voluntară pentru Crucea Roșie, a devenit conferențiar la muzeul de istorie local, se bucura de prietenii săi, de petreceri, de vacanțele cu bunicul meu, și avea grijă atât de mama ei cât și de soacră în aceeași casă.

Jurnalul său îmi reamintește că, deși a trăit până la vârsta de 100 de ani, și-a privit majoritatea zilelor ca fiind ceva normal:

„Marți, 12 martie 1957 – 45 de ani

Am făcut ce fac de obicei. Curățenie, curățenie, curățenie. Am dus-o pe Minnie (soacra) la doctor. M-am oprit la spital să o vizitez pe mama. Am dat câteva telefoane. I-am scris scrisori lui Judy (fiica) și lui Lucille (cumnata).

Duminică, 3 aprilie 1977 – 65 de ani

Am mers la biserică. Duminica Floriilor. O zi frumoasă. După prânz am întins două mașini de rufe. A sunat mama. Am muncit în jurul casei toată după amiază. Le-am scris lui Lucille și lui Art o scrisoare lungă. După cină am citit și m-am dus la culcare devreme.

Joi, 8 mai, 1997 – 85 de ani.

M-am trezit la 6:40. Am făcut o baie, am făcut patul și am luat micul dejun. Am mers la magazinul de cosmetice iar apoi la muncă la Muzeul de Istorie. Am fost ghid pentru un grup de 11 tineri de la o școală pentru cei cu nevoi speciale. Am mers la magazin cu Eleanor. Am udat florile din grădină.”

Avem ce să învățăm de la ea. Grijile și lucrurile pe care le avem de făcut pot părea obișnuite sau încărcate mai mult cu datorie decât cu iubire, dar există o minune în datoria jertfelnică a momentelor cotidiene și a obligației de a face ceea ce avem de făcut. „Lucrul cel mai extraordinar în lume este un om obișnuit și o femeie obișnuită și copiii lor obișnuiți”, scria G.K. Chesterton.

Deși la începutul unui an școlar putem fi entuziasmați, putem simți, de  asemenea, cum entuziasmul se topește într-o mulțime de obligații uzuale. Predăm gramatică, istorie, matematică și lecții de citit copiilor care vor deveni adulți și, dacă vor trăi îndeajuns, vor îmbătrâni. Și așa mai departe. O perspectivă trunchiată ne sugerează că toate acestea sunt prea ordinare și chiar inutile, dar cu toate acestea o educație clasică normală, ca și activitățile domestice obișnuite sau orice altă vocație cinstită și obișnuită reprezintă o minune în sine.

Dascălul învață generații întregi de copii cum să țină corect stiloul, să scrie litere frumoase și, cea mai înălțătoare activitate, cum să citească bine. Profesorul mai apoi îi învață să scrie, să calculeze și să memoreze. Mai departe, un alt profesor îi învață an după  an aceeași bucată literară, dar, deși știe prea bine profunzimile textului, cu răbdare îi face pe elevi să descopere an de an acele profunzimi pentru ei înșiși.

Să apreciem, așadar, cum se cuvine impactul extraordinar și cumulativ al obligațiilor noastre zilnice. Legăm șireturi, curățăm toalete sau pregătim masa. Ne pasă, îi învățăm și îi iubim pe oamenii din viața noastră. Dacă stăm să ne gândim un pic la tot ceea ce facem în aceste momente zilnice, să ne aducem aminte că la final o viață compusă din astfel de clipe nu este niciodată ceva banal.

Cheryl Swope este o profesoară americană, cu competențe în probleme de comportament și de învățare, care a adoptat o pereche de gemeni, suferind de autism și schizofrenie, și pe care i-a educat acasă să iubească literatura, istoria și latina.