Bastonul meu

21/06/2019    |   de Joseph Sobran

În urmă cu doi ani, după o operație la picior, am început să folosesc un baston. Glezna mi s-a vindecat între timp, dar am păstrat bastonul. Îmi place. Mă ajută să-mi țin echilibrul, e amuzant și îmi întărește credința.

În această lume presupus darwinistă, unde viața este o competiție nemiloasă pentru supraviețuire, bastonul meu este vrăjit. Îi face pe tineri, oameni mult mai adaptați pentru existența fizică, să mă numească „domnule” și să îmi deschidă ușa și să îmi arate un respect de care nu m-am bucurat înainte. Nimeni nu mi-a spus că un băț de lemn poate exercita o asemenea putere spirituală. Cred că îl voi păstra.

Ateiștilor, trebuie să admiteți asta: vederea unui moș cu un baston naște în voi sentimente frumoase care, după Darwin, nu ar avea cum să fie acolo. Adevărul este că dragostea pentru ceilalți este un instinct profund, un atavism puternic, ca să spunem așa, căruia îți este mai greu să-i reziști decât urii.

Desigur că toți vrem să supraviețuim. Dar în aceeași măsură ne dorim ca și alții să supraviețuiască. Darwinismul nu poate explica mișcarea pentru mediu (deși eu cred că este greșită). Nici nu poate explica de ce ne scriem testamentele în care donăm tot ce avem celor dragi. Nu explică nici fundația lui Bill Gates. Nici sacrificiile părinților care își dau viața pentru copiii lor. Nici dorința unor oameni de a suferi pentru ca alți oameni să nu ucidă copii nenăscuți. Nici maicile și preoții care se dedică lui Dumnezeu printr-o viață de milostenie și feciorie (banii nu sunt cine știe ce). Nici o mulțime de alte forme de altruism.

Altruismul este piatra de poticnire a reducționiștilor care cred că omul este și trebuie să fie egoist. Ayn Rand a încercat în van să ne convingă că Moise și Iisus s-au înșelat, că altruismul este rău iar egoismul o virtute. A eșuat în a-i știrbi popularitatea lui Francis din Assisi.

Frustrant, nu-i așa? Suntem cu toții egoiști prin natura noastră, dar suntem atât de lași în această privință încât ne păstrăm admirația noastră cea mai profundă pentru oameni precum acela care, fără să se gândească o secundă, s-a aruncat în fața metroului pentru a salva pe cineva complet necunoscut. Dacă, din punct de vedere rațional, este un nebun, nimeni nu o spune sau nici măcar nu o gândește.

Animalele pot face lucrul acesta pentru progeniturile lor, dar nu pentru alte animale pe care nu le-au întâlnit vreodată. Altruismul vacilor este, de pildă, destul de redus, iar taurii lasă și mai mult de dorit. Dr. Johnson a observat odată că dacă un taur ar putea vorbi, ar spune: „Iată-mă cu această vacă, pe această iarbă; ce ființă s-ar putea bucura de mai multă fericire?” Touché.

Omul este diferit de animale prin facultatea rațiunii, desigur – vechiul punct de bătaie al filosofilor. Dar eu prefer să accentuez capacitatea omului de admirație și apreciere, bucuria dezinteresată pentru lucruri care nu îl privesc. Un tânăr îndrăgostit nu se mărginește doar la a dori fata. S-ar putea ca nici măcar să nu o dorească la urma urmei.  El pur și simplu se minunează că o asemenea creatură încântătoare există, la fel cum s-ar minuna de muzica lui Mozart sau de poezia lui Shakespeare, lucruri care nu oferă nimic de dorit dincolo de ele.

În timp ce scriu aceste rânduri ascult o înregistrare uluitoare: Laurence Olivier recitând Psalmii în traducerea Regelui Iacob. Sunt ispitit să folosesc superlativele, desigur, dar ceea ce vreau să accentuez este că nu mă pot gândi, nici măcar nu-mi pot imagina ceva comparabil în lumea animalelor. Nu există analogii. Taurii nu laudă vacile, ca să nu mai zis că nu-și laudă Creatorul.

Pentru darwinism este o adevărată provocare să explice acest imn de laudă. Nu pare să ofere niciun avantaj specific în lupta dură pentru supraviețuire de care auzim tot timpul.

Pot să înțeleg de ce ateiștii cred că religia face rău, deoarece uneori face. Dar ei nu explică niciodată de ce omul își consumă atâta timp și energie în activități despre care ei insistă că nu au niciun rost și niciun folos biologic. Dacă am vedea toate vitele adunate pe pășune dansând și mugind la unison, nu am fi curioși  de ce se comportă atât de extraordinar?

Bănuiesc că a-ți ucide copiii are ceva sens din punct de vedere ateu și darwinist. Dacă supraviețuirea este o competiție dură, copiii sunt concurenții tăi, nu-i așa? Nu-i de mirare că urmașii lui Darwin sunt în favoarea acestei „alegeri”.  Se potrivește perfect, cred, cu „virtutea egoismului” proclamată de Ayn Rand.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *