Icoana Împărăției lui Dumnezeu – Mireasma (12)

Dintre toate darurile pe care un rege le putea oferi, Magii au ales tămâia pentru a simboliza divinitatea lui Hristos. De la începuturile religiei, omul a simțit că mirosul înseamnă apropiere de Dumnezeu. Ca toate artele liturgice, mirosul reprezintă o icoană a ceva real și adevărat din Împărăția lui Dumnezeu. Nu este doar un ornament olfactic al slujbelor, nici vreo soluție arhaică pentru igiena deficitară, așa cum se susține frecvent.

Sfinții care s-au bucurat de o vedere a Raiului au vorbit adesea de o bună mireasmă puternică. De pildă, în viața Sfântului Eufrosin Bucătarul, ni se spune cum într-un vis el a întâlnit un alt călugăr într-o vedere a Raiului. Aerul era înțesat de mirosul florilor. Când monahul acela s-a trezit, a descoperit în buzunarul său merele pe care sfântul i le dăruise în vis. S-a uitat la ele și a văzut că au o strălucire ciudată și „înmiresmau chilia cu un parfum mai dulce decât cea mai scumpă tămâie.” Astfel de descrieri sunt frecvente. Viețile sfinților abundă în ideea că Raiul este o grădină frumos mirositoare iar lucrurile sfinte au adesea o aromă misterioasă și încântătoare. Această minune se dezvăluie cu precădere în cazul moaștelor nelovite de stricăciune și al icoanelor făcătoare de minune, unde buna mireasmă o resimt mii de oameni și persistă de-a lungul secolelor.  Din aceste motive, este limpede că mirosul reprezintă o „fereastră spre rai” în cel mai direct și literal sens – este „imaginea” bunei miresme naturale a Împărăției lui Dumnezeu.

Precum fețele sfinților, mireasma Raiului este în același timp liniștitoare și sobră, exprimând atât bucuria cât și tristețea. Biserica, în înțelepciunea ei, precum Magii din vechime, a ales tămâia ca icoana a bunei miresme. Tămâia este în același timp și dulce și amară. Este atrăgătoare ca un parfum, dar cu toate acestea nu este nici seducătoare nici senzuală. Este un miros intens și trezvitor. Dacă este prea puternică, ne provoacă o durere fizică oculară, precum lumina de pe Muntele Tabor. Și cu toate acestea, nu te plictisești de ea, chiar după ore neîntrerupte de expunere. Mai degrabă, după lungile ore din biserică, devine chiar normală, iar absența ei este resimțită puternic. O astfel de caracteristică este singulară în rândul mirosurilor. Până și fragranța magnifică a liliacului și iasomiei devine copleșitoare după doar câteva minute, și ești nevoit să le îndepărtezi temporar pentru a le putea aprecia din nou. Dar tămâia poate fi mirosită ore întregi, chiar o viață, devenind tot mai apetisantă. Toată arta liturgică adevărată are această caracteristică, deoarece tot ceea ce ni-L revelează pe Dumnezeu va deveni și mai plăcut simțurilor noastre în fiecare zi, pe măsură ce creștem în dragostea pentru Împărăția Lui.

Realizarea unei tămâi bune reprezintă o artă delicată. Există multe tipuri de tămâie, iar unele pot beneficia de o pregătire atentă. Tămâia poate fi amestecată cu esențe florale fără să-și piardă caracteristicile. Un pic de aromă de trandafiri poate aduce tămâiei o bogăție care amplifică proprietățile sale. Dar meșteșugarul trebuie să fie atent să nu exagereze cu aceste amestecuri, altfel dulceața copleșește gustul amar. Când mireasma are mai degrabă note florale decât cele condimentate, devine prea seducătoare. Sugerează o reacție emoțională și ne pierdem rapid interesul față de prezența ei constantă.

Dintre toate simțurile, cel olfactiv are cea mai mare forță în a evoca amintiri. Uneori, experimentăm un miros pe care nu l-am mai simți de ani de zile și imediat în mintea noastre explodează memorii puternice ale vremurilor trecute. Nasurile noastre pot distinge mii de fragranțe distincte, iar mințile noastre leagă puternic amintirile acelor mirosuri cu amintirea răspunsurilor emoționale. Un miros pe care îl asociem cu o copilărie fericită, sau cu prima dragoste, evocă o reacție intensă și bruscă. Chiar și studiile științifice au dovedit această legătură, iar făcătorii de parfum au folosit aceste puteri pentru a influența relațiile umane. Nu există o amintire mai puternică decât aceea a parfumului unei iubiri pierdute.

Gândiți-vă cum această legătură puternică dintre miros și memorie funcționează la fel și în artele liturgice. Oricine merge la biserică a dezvoltat un simț foarte puternic al legăturii dintre tămâie și liturghie. De fiecare dată când intrăm într-o biserică, mirosul ne aduce în minte întregul timp pe care l-am trăit acolo. Imediat ne așează mintea într-o dispoziție pentru rugăciune și ne curăță gândurile de orice altceva. Dacă vreodată ne îndepărtăm de Biserică, pentru ca apoi să o găsim din noi, toate aceste amintiri vor reveni într-o clipă cu ajutorul tămâiei. Am văzut mulți catolici și ortodocși apostați care, atunci când intrau într-o biserică, spuneau: „Mirosul acesta! Mă transportă direct în copilărie!”

Tămâia sfințește cu adevărat puterea de seducție a unui parfum! Cu ea, Biserica ne sudează într-o legătură emoțională permanentă cu liturghia. Influența sa pozitivă este probabil mult mai mare decât bănuiește cineva, din moment ce lucrează asupra noastră la un nivel subconștient – atât de diferit de textele liturgice și icoanele pictate, al căror sens trebuie să fie deprins cognitiv pentru a fi de vreun folos. Mirosul se aseamănă mai degrabă cu sunetul clopotelor – nu știm niciodată ce înseamnă, dar ne atinge imediat inimile și trezește în noi o bucurie neașteptată.

Pe lângă fragranța tămâii, merită să luăm în considerare și implicațiile vizuale ale fumului produs. Poate părea o notă minoră, dar din punct de vedere arhitectonic, nu este deloc ceva ce trebuie subestimat. În timpul slujbei, tămâia schimbă complet calitatea luminii dintr-o biserică. Intrăm într-o biserică dimineața devreme și vedem limpede și transparent, cu pace, fără tulburare. Pare mică și delimitată și putem ajunge de la un capăt la altul din câțiva pași. Dar pe măsură ce începe liturghia, biserica se umple de sunete și mișcare, iar aerul devine plin de fum. Treptat, biserica pare mai mare.

Pe măsură ce aerul devine mai afumat, tavanul bisericii și iconostasul par mai distante și mai mari – ca și cum ai vedea niște munți în depărtare.  Lumânările și sfeșnicele par să aibă aure – lumina nu se mai vede pe măsură ce trece prin aer – devine un fel de substanță materială, iar aerul din biserică este plin de strălucire. Razele soarelui curg din turlă atât de luminoase și frumoase încât ai tendința de a evita să mergi prin ele. Cad asupra oamenilor și icoanelor și îi vedem schimbați la față precum Hristos Însuși.

Odată cu desfășurarea liturghiei, mișcarea fumului și a razelor de soare devine adesea principala experiență vizuală a spațiului – punând în umbră arhitectura și icoanele. Această revelare a efectelor optice este în sine profund iconică. Este spațiul templului care prinde viață – spațiul arhitectural care se închină cu noi – cântând propriul imn din lumină și umbră. Am scris undeva că una dintre cele mai importante calități ale arhitecturii liturgice este misterul. Bisericile au nevoie de spațiu etajat – rânduri de coloane, abside, o mulțime de sfeșnice care atârnă. Trebuie să existe atât umbre cât și lumină. Însă doar prin fumul tămâii misterul arhitectural dobândește înflorirea deplină. Doar atunci distanța devine greu de apreciat, iar templul pare suficient de mare încât să cuprindă întreg Cerul. Materialele își pierd materialitatea lor care îți abate atenția, iar astfel icoanele devin mult mai ușor de văzut „prin” – putem vedea mai ușor că sfântul este cu adevărat în spațiu. Iar lumina, în sine cea mai iconică dintre toate lucrurile create, se schimbă complet. Nu mai este doar radiație, vizibilă prin lucrurile asupra cărora pică. Este ea însăși vizibilă, uneori ca o pătură aurie călduroasă care acoperă biserica, alteori ca niște sulițe argintii care coboară din Ceruri. Într-adevăr, în timp ce razele de soare orbitoare radiază din Pantocratorul situat deasupra, iar aerul însăși strălucește auriu opac, întregul spațiu sacru este scăldat în lumină precum vedem în icoana Schimbării la Față a lui Hristos pe Muntele Tabor.