A trăi în lumea reală

Nimic nu există „în general”. Dacă ceva este frumos și bun, se evidențiază într-o anumită formă, la un anumit moment dat, astfel încât noi îl putem cunoaște. Și asta este adevărata noastră viață. O viață trăită într-o formă „generală” nu este deloc o viață, ci doar o fantezie. Totuși, această fantezie este din ce în ce mai mult ceea ce oamenii ar descrie drept „viață adevărată”.

Un călugăr trăiește într-o mănăstire. Se trezește devreme și se roagă. Își adună mintea în inimă și se bucură de prezența lui Dumnezeu. Se va ruga pentru cei care l-au rugat să o facă. Va mânca și apoi se va duce la munca pe care o are de făcut. Și astfel își trăiește ziua. Muncește. Se roagă.

Iar cineva va spune: „dar ce știe el despre lumea reală?” Însă ce poate însemna asta? Merge pe pământ. Respiră același aer ca și noi. Mănâncă la fel ca noi și doarme la fel. Cum este lumea sa mai puțin reală decât a oricui altcineva de pe această planetă?

Un om trăiește într-un oraș. Se trezește dimineața, dă drumul la televizor în timp ce se pregătește să plece la serviciu. Dă buzna pe ușă (întârzie). Intră în mașină, ascultă știrile la radio, vorbește la telefon. Ajunge la serviciu și, pentru fiecare minut pe care el îl consideră a fi „muncă”, un altul îl petrece verificându-și mailul, uitându-se pe Facebook și pe știri. În pauza de prânz intră într-o ceartă cu privire la ce ar trebui să fie făcut într-o cu totul altă parte a lumii și cine ar trebui să o facă. Supărat și distrat, este frustrat cu sine însuși deoarece și-a jurat că nu va mai intra în polemica respectivă. Se întoarce la muncă în aceeași rutină. După muncă se oprește într-un bar, bea câteva pahare și decide să rămână acolo pentru a urmări un meci. Ajunge acasă târziu și se bagă în pat.

Cine trăiește în lumea reală? Viața omului din oraș este „reală”, chiar se întâmplă. Dar el este distrat în permanență de orice se află lângă el. Nu este niciodată atent la respirația sa, asta dacă nu se întâmplă să rămână fără respirație. Își înghite mâncarea cât de repede poate. Chiar și berile pe care le soarbe la bar sunt pentru trăire tot atât cât pentru gust.

Dacă s-ar abține de la aceste lucruri prietenii ar începe să-l tachineze: „Ce-i cu tine? Ai devenit vreun pustnic?”

Totuși, ce este „realul” în care ar trebui să trăim?

Din ce în ce mai mult, lumea modernă trăiește în distracție. Dar din cauza experienței media comune, această distracție este tratată ca ceva care e, într-un anume fel, „real”. Atenția zilnică, câteodată neîntreruptă, la această „realitate” care distrage creează o obișnuință a inimii. Este o experiență comună celor cărora li se „amputează” această experiență media să se simtă izolați și singuri. Desigur, trei zile fără media nu schimbă nimic. Atenția mea pentru distracție nu este același lucru cu atenția la lumea însăși. Pentru că indiferent ce este realitatea, în mod sigur ea nu este imaginea distorsionată prezentată în feedul de știri.

Experiența „realității” generată de media are aceleași însușiri ca „lucrurile în general”. Obiceiurile care se formează în noi pe măsură ce acordăm atenție acestei abstracții sunt ele însele vagi și nedefinite. Ne „pasă” de ceva, dar nu putem face nimic în particular pentru acel ceva. Suntem supărați bucăți lungi de timp pentru lucruri care nu au legătură cu viețile noastre. Atenția noastră însăși devine un răspuns pasiv, mai degrabă decât o mișcare a sufletului. Viețile noastre devin o experiență a manipulării – doar că noi suntem cei manipulați.

În opoziție cu această viață se găsește viața virtuților creștine. Nu este de mirare că frustrarea însoțește tentativele noastre de a dobândi virtuțile. Sufletul care s-a obișnuit în modernitatea distrată nu se poate suci dintr-o dată și să înceapă să practice rugăciunea inimii. Stăm locului și încercăm să ne rugăm iar atenția noastră se disipează. Nu trebuie să ne surprindă asta. Așa am fost condiționați. Să fim pasivi și să urmărim un flux media. În nemișcarea sufletului nu există un flux media iar atenția noastră se simte pierdută și goală.

Aceasta este rațiunea pentru viața monahului. Trăiește așa cum o face pentru a fi atent la realitate – să vadă și să audă, să simtă și să atingă ceea ce este adevărat și la îndemână. Nu este diferit față de cum trăiau majoritatea oamenilor în urmă cu 200 de ani, înainte de ascensiunea culturii de masă. Și este real. Profund real. Este, de asemenea, baza vieții sacramentale. Dumnezeu ni se dă pe Sine, ne dă harul Său dătător de viață, în feluri concrete și personale. Motivul este simplu – am fost creați să trăim într-un fel personal. Viața abstracției este străină de viața harului. Nu există nicio taină a abstractului, a vagului, a generalului. Singura Prezență este o prezență reală.