Scepticismul radical al impresionismului

„Impresionismul… este un alt nume pentru acel scepticism final care nu își poate găsi niciun reazăm în univers” – G.K. Chesterton, „Omul care era joi”

Marele scriitor G.K. Chesterton iubea paradoxurile, acele aparente contradicții care relevă un adevăr mai profund. Uneori, totuși, paradoxurile sunt atât de șocante pentru simțurile sau sensibilitățile noastre, încât le luăm a fi nimic altceva decât absurdități. Un astfel de caz pare a fi butada lui Chesterton care pune semnul de egalitate între picturile calde, difuze ale lui Monet și nihilismul care neagă însăși existența înțelesului. Desigur că, în acest caz, Chesterton a mers prea departe. Cum ar putea ca o mișcare artistică atât de prudentă și burgheză precum impresionismul să fie considerată atât de radicală, cum pretinde Chesterton că este?

Răspunsul rezidă în filosofia reflectată de impresionism.

Potrivit lui Chesterton, impresionismul reprezintă o manifestare a relativismului deoarece abandonează definițiile. Din acest motiv a fost considerat cândva îndrăzneț și radical, dar acum este văzut ca fiind pe culmile respectabilității burgheze. Este ironic cum avangarda devine rapid burgheză și acceptabilă. Sassoon a scris un minunat poem satiric intitulat „Interpretarea concertului”, despre „Riturile Primăverii” a lui Stravinski, pentru a arăta cum a produs un scandal la premieră doar pentru a deveni în câțiva ani complet burgheză. Într-o manieră similară, expresionismul abstract, odată copilul teribil al nonconformismului artistic punk a devenit astăzi ubicuu în camerele de hotel. Ironic, dar este ales deoarece culorile sale non-figurative sunt văzute a fi complet inofensive! Picturi cu culori drăguțe, fără niciun fel de înțeles, sunt suficient de goale pentru a fi considerate respectabile. Arta s-ar putea să nu-l încânte pe clientul hotelului, dar în același timp nici nu-i oferă suficiente motive să se plângă.

Aceste observații ne fac să ne întrebăm dacă oamenii cu o aplecare spre tradiție (nu-mi place să folosesc cuvântul „conservatori”!) pot fi liniștiți atunci când adoptă noi idei în artă. Răspunsul rezidă într-un alt paradox: depinde cât de tradițională este noutatea. Majoritatea celor care realizează așa numite lucruri noi în artă au împrumutat masiv din trecut. Neoclasicii erau „noi” deoarece au împrumutat din Grecia și Roma antică. Neomedievaliștii erau „noi” deoarece au scandalizat Iluminismul împrumutând din Evul Mediu. Gerard Manley Hopkins era în avangardă deoarece a reînviat ritmurile vechii engleze și celte, lucruri vechi care au fost uitate și astfel au devenit „noi”.

T.S. Eliot este un alt exemplu bun. Eliot era în avangardă deoarece a respins modernismul în limbajul modernității condimentat cu mirodenii din canonul civilizației apusene. Întrebarea nu este dacă ceva este tradițional sau avangardist, iar asta nu în ultimul rând pentru că tradiționalul este întotdeauna avangardă în același fel în care Hristos este întotdeauna radical. Întrebarea este dacă ceva este bun (virtuos în inspirație și expresie), adevărat (în conformitate cu dreapta rațiune, i.e., rațiunea înțeleasă obiectiv și nu doar „simțită” subiectiv) și frumos (reflectând ordinea Creației).