Egourile aterizează pe Notre-Dame

Egourile aterizează pe acoperișul propus pentru catedrala Notre-Dame și puține sunt mai mari decât acelea ale arhitecților britanici, cei care au depus atâta efort ca Londra să arate ca un Dubai suprapopulat pe o ploaie mocnită.

Norman Foster, creatorul unui zgârie-nori londonez sub formă de bulb, numit de englezi, fără niciun fel de afecțiune, drept Cornișonul, și designer al unui alt turn care se aseamănă cu o ceapă verde din ținutul Brobdingnagian întoarsă cu susul în jos, a afirmat că turla de la Notre-Dame ar trebui să fie „o operă de artă despre lumină”. Această sentință papală este tipică pentru noua vorbire arhitecturală care le permite arhitecților să facă ceea ce doresc, indiferent de context. Turla unei biserici ar trebui să fie un monument pentru slava lui Dumnezeu, nu pentru slava unui arhitect, iar reconstrucția Notre-Dame nu ar trebui să fie o ocazie pentru arhitecți de a se da în spectacol.

Ian Ritchie, creatorul Turnului din Dublin – unul dintre cele mai goale monumente gigantice din lume – a spus că turla de la Notre-Dame ar trebui să fie „un mediu refractant, super-suplu, care să reflecte cristalele către rai”, în fapt o versiune de sticlă a monumentului său din Dublin. Dacă președintele francez Emmanuel Macron ar avea cât de cât bun simț, ar interzice prezența oricărui arhitect britanic modern la o distanță mai mică de 100 de km de Notre-Dame; nu că arhitecții francezi ar fi mai breji.

Între timp, se poartă o bătălie ideologică cu privire la donațiile imense făcute de bogații Franței pentru reconstrucția catedralei. Recunoștința a lăsat loc acrimoniei. De ce au devenit donatorii atât de generoși, ignorând suferințele milioanelor de compatrioți săraci? Bogăția lor în surplus ar fi trebui taxată mai mult, să nu aibă toți acești bani, care abia așteaptă o ocazie pentru a fi folosiți spre a le spori prestigiul. Banii din taxe i-ar fi putut ajuta pe nevoiași de la bun început.

Să dăm ceasul înapoi cu câteva secole pentru a ajunge în vremea lui Maurice de Sully, episcopul Parisului din secolul al XII-lea, cel care este creditat cu desăvârșirea Notre-Dame în forma sa actuală. Nu existau cu siguranță lucruri mai bune de făcut decât o catedrală cu banii și munca depusă pentru ridicarea monumentului? Săracii Parisului în acele vremuri o duceau chiar mai rău decât săracii de astăzi. Nu aveau instalații de apă și canal, ce să mai vorbim de telefoane mobile, și nici măcar șepci de baseball întoarse invers sau lateral. Nici McDonalds. Iar hainele lor, sau mai degrabă zdrențele, erau infestate cu paraziți care răspândeau boli oribile. Nu exista nici vreun serviciu de asistență medicală de urgență la care să sune când luau vreuna din aceste boli și, oricum, îngrijirea medicală în acele vremuri era inutilă.

Vă puteți imagina cât de scumpă a fost construcția Notre-Dame în acea epocă relativ la Produsul Intern Brut, când atâtea probleme sociale necesitau atenție. Și cu toate astea, Maurice de Sully a ales să ridice un monument fără sens! Nu poate exista decât un singur răspuns față de această manifestarea arhitecturală scandaloasă a nedreptății sociale, a superstiției medievale a și risipei somptuare: demolarea totală.

Aceasta este o sarcină pe care Lordul Foster și asociații săi o pot îndeplini foarte bine.