Amintiri despre vulgarități

Ne flatăm că viețile noastre sunt la fel de consistente și coerente ca un film, și că putem proiecta orice parte din ele pe ecranul nostru interior de fiecare dată când dorim, pur și simplu apăsând butonul de „înapoi” (rewind) din mintea noastră. Lucrurile nu stau așa, cel puțin nu în cazul meu. Sunt la o distanță considerabilă de omul analizat de marele psiholog rus A.R. Luria și descris în cartea sa „Mintea unui mnemonist”. Subiectul acelei cărți era un om care nu putea uita nimic. Hipermnezia lui, departe de a fi o însușire utilă, era un handicap sever, aproape la fel de rău în felul său ca și situația în care nu ești capabil să îți amintești ceva.

Am uitat perioade întinse din viața mea. Lângă biroul meu se găsește o măsuță cu carnețele în care, de-a lungul timpului, am scris diverse lucruri pentru scopuri variate, iar când mă uit prin ele îmi dau seama că atât ceea ce am scris cât și motivul pentru care le-am scris îmi sunt adesea necunoscute, de parcă ar fi fost scrise în întregime de altcineva. Trecutul, inclusiv cel al nostru, este o țară străină, iar dacă ar fi ca cineva să scrie un raport neîntrerupt al vieții sale, ar fi nevoie de o cercetare la fel de amănunțită precum a scrie biografia altcuiva.

Lucrul curios este că mare parte din ce mi s-a spus și am notat era (cineva ar putea crede) memorabil sau chiar indelebil. Și cu toate acestea am uitat cine mi-a spus și în ce circumstanțe. „Am băgat un burete în mine și nu-l pot scoate”, „Acela era omul care ne-a tăiat pisica pentru a ne da o lecție”, „nimeni nu își dorește un piroman”, „doream să ucid o hindusă, probabil că o armă de foc ar fi fost cea mai potrivită”, „copilul ei a fost mituit cu 40 de țigări pentru a merge la înmormântarea ei” șamd. Și toate astea sunt doar în cinci pagini.

Din când în când apare câte o indicație, cel puțin legată de data la care am scris.  Am uitat complet cine mi-a spus, unde și în ce circumstanțe: „calitatea este un lucru foarte bun, dar poți să ai parte de prea multă”; în fine, în paginile carnețelului am găsit cotorul unui bilet de fotbal din perioada în care eram un corespondent al vulgarității pentru un ziar britanic, o perioadă care coincide cu una dintre epocile de aur ale huliganismului britanic.

Meciul acesta mi-l amintesc perfect. Despre fanii echipei adverse se spunea că sunt printre cei mai răi din țară, așa că mii de polițiști i-au escortat până la stadion, unde au fost mânați ca vitele la piață, iar apoi scoși la fel, când meciul s-a terminat. Era o operațiune de război pe timp de pace. Stăteam lângă un bărbat de 40 de ani și fiul său de 11. Băiatul era bine crescut, iar tatăl său părea un bărbat decent și sensibil. Ce scenă frumoasă, mă gândeam. După cum zice în Biblie, fiul înțelept bucură pe tatăl său. Apoi, dintr-odată, alături de alte mii de bărbați, tatăl a sărit în picioare, a început să-și agite degetul mijlociu în direcția suporterilor celeilalte echipe, și s-a pornit să cânte „Who the fuck do you think you are! Who the fuck do you think you are!”

Mă întrebam dacă astfel se gândea să-l educe pe fiul său să se comporte? Astfel își dorea ca fiul său să și-l amintească, cu degetul mijlociu ridicat, urlând „Who the fuck do you think you are!”? Este curios, deși poate nu întâmplător, că într-o vreme în care au o părere atât de bună despre ei înșiși, oamenii manifestă în același timp atât de puțin respect de sine.

În calitatea mea de corespondent al vulgarității, am descoperit ceea ce bănuiesc că ar fi trebuit să știu dintotdeauna: Nu există limită de jos a vulgarității umane, în special în Anglia.

Într-o zi, ziarul m-a rugat să merg la un concert într-o sală ținută în mod normal pentru mari expoziții. Dumnezeu știe câți spectatori erau acolo – câteva mii, în orice caz.

Vedetele erau o trupă rock americană, îmbrăcată în întregime în negru, ornamentată cu capete de mort și alte motive similare, și care era specializată în a urina și vomita pe rândurile din față. Existau destui doritori pentru acest tratament. Între ceea ce în lipsa unui alt cuvânt voi numi „cântecele” lor (o cioară părea o privighetoare pe lângă ei), își înjurau auditoriul. Singurele cuvinte pe care le-am înțeles erau „You sick motherfuckers!” iar publicul părea că se înnebunește după ei. Era o scenă de masochism în masă.

Dar fără îndoială că partea cea mai neplăcută era reprezentată de părinții britanici care considerau că acesta era un spectacol potrivit pentru copiii lor de șase sau opt ani, pe care mulți îi aduseseră cu ei. Era ca și cum părinții doreau să-i introducă pe copiii în această vulgaritate, prezentată ca pe ceva bun. Era vulgaritatea transformată în ideologie.

Există un loc necesar și potrivit pentru vulgaritate, când se înfățișează drept auto-importanță, mulțumire de sine și cenzură a respectabilității. Există de asemenea un alt tip de vulgaritate, inocentă și inconștientă, care este adesea încântătoare. Însă acest tip de vulgaritate comercializată duce lipsă de trăsături care să o salveze, așa că mă întorc ușurat la caietul meu cu însemnări.

„Aveam halucinații că sunt un bandit”, „am fost un ex-alcoolic”, „viața este un gunoi”, „spun minciuni despre mine, sunt ca niște vampiri care îți sug sănătatea.” Sau o mică porție dintr-un dialog în care eu vorbesc primul:

„Ce spune soția ta”

„Nu își dorește decât să revin la normal”

„Și ce este normal?”

„Să fac promisiuni pe care apoi să le încalc.”