Adevărul despre Tienanmen

Săptămâna trecută s-au împlinit 30 de ani de la aniversarea masacrului din Piața Tienanmen din Beijing. Firesc, secretarul de stat american dornic de război, Mike Pompeo, nu a ratat șansa de a-și ridica glasul la guvernul chinez.

Într-un comunicat de presă postat pe siteul Departamentului de Stat, Pompeo scrie că „onorăm eroica mișcare de protest a poporului chinez care s-a încheiat pe 4 iunie 1989, când liderii Partidului Comunist Chinez au trimis tancurile în Piața Tienanmen pentru a reprima cu violență demonstranții pașnici care manifestau pentru democrație, drepturile omului și eliminarea corupției flagrante”, deoarece după cum știe toată lumea guvernul american respectă dreptul cetățenilor săi de a protesta pașnic.

Documentul continuă apoi cu aceleași vechi șabloane de propagandă pe care Unchiul Sam le folosește de fiecare dată când le ține lecții adversarilor săi despre democrație și drepturile omului: „Sistemul monopartidist din China nu permite niciun fel de opoziție bla bla bla, cetățenii chinezi au fost din nou victimele unui nou val de abuzuri yadda, yadda, yadda, în timp ce partidul construiește un puternic stat al supravegherii etc.etc.”

Desigur că toate aceste remarci sunt adevărate în sine. Dar nu acesta este tot adevărul. Cel puțin știm că guvernul Statelor Unite nu este vreun portdrapel al libertății sau vreun apărător al drepturilor omului. Cetățeni abuzați de stat? Sigur. Stat puternic care își supraveghează cetățenii? Sigur. Ipocrizia este strigătoare la cer.

Dar și mai strigător este că povestea despre Tienanmen, așa cum ne-a fost ea spusă, nu este adevărată. Sau, cel puțin, nu este în întregime adevărată. După cum se poate confirma astăzi din mai multe surse, SUA și aparatul ei de stat paralel și-au băgat nasul în evenimentele de la Beijing din iunie 1989, iar povestea vehiculată public a fost o răstălmicire manifestă a faptelor.

Istoria oficială a masacrului din Piața Tienanmen, repetată papagalicește la fiecare comemorare de către diplomați și marionete de la TV ne spune că a fost punctul culminant al unor săptămâni de proteste împotriva guvernului chinez, și după cum ne mai spune bastionul adevărului a implicat „trupe care au folosit arme de asalt și tancuri care au tras în mulțimea care încerca să blocheze intrarea militarilor în piață.” În incidentele care au urmat și-au pierdut viața „mai multe sute” de protestatari. Sau a fost vorba de 2600? Ei bine, guvernul chinez refuză să discute problema așa că, cel mai probabil, nu vom ști vreodată.

…sau vom ști? S-ar putea să-i surprindă pe cei care se încred orbește în ceea ce aud la televizor că există dovezi că ceea ce s-a petrecut în piața Tienanmen nu a fost masacrul nejustificat despre care am fost îndemnați să credem. Iar informațiile nu vin de la Partidul Comunist Chinez, ci de la diplomații americani și chilieni care au fost martori la evenimente. Până și James Miles, corespondentul de la Beijing al BBC la acea vreme, a scris o mea culpa în 2009, recunoscând că reportajele sale au „transmis o impresie falsă” și că, în fapt, „nu a existat niciun masacru în Piața Tienanmen”.

„Nu-mi pot imagina ca un guvern american să se comporte cu o asemenea reținere stupidă precum administrația Zhao Ziyang în China, permițând studenților să ocupe echivalentul chinez al Washington National Mall și Times Square, fără să mai vorbim de blocarea activităților normale ale guvernului. Împărtășesc astfel speranța majorității chinezilor că niciun guvern chinez nu va mai repeta greșelile lui Zhao Ziyang.”

Asta nu înseamnă că nu au fost oameni omorâți în acea noapte sau că guvernul chinez este condus de un grup de îngeri inocenți blamați pe nedrept. Dar adevărata poveste a mișcării pentru democrație din China in 1989 nu a mai ajuns până la public. Această poveste – care include asistența acordată de CIA protestatarilor – nu cadrează cu narativul tranșant al unui guvern rău care a măcelărit cu sânge rece o mulțime de protestatari neînarmați, așa că trebuie trimisă în gaura neagră a memoriei.

„CIA l-a adus la Beijing pe Gene Sharp, autorul manualului Revoluției Colorate, iar finanțatorul George Soros a deschis acolo Fondul pentru Reforma și Deschiderea Chinei. Directorul CIA George H.W. Bush l-a retras de la Beijing pe ambasadorul Winston Lord și l-a înlocuit cu James Lilley, un agent cu experiență în schimbările de regim. Bush și Lilley erau prieteni apropiați de la începutul anilor 70 când Lilley a fost șeful stației CIA din Beijing iar Bush era șeful misiunii și ambasador de facto. În anul 1975, când Bush se retrăgea la Washington pentru a conduce CIA, el l-a numit pe Lilley în funcția de șefl al stației pentru China, devenind astfel cel mai bine plasat expert pe probleme chineze din rândul comunității de informații americane.”

Robert documentează și rolul jucat de ong-ului National Endowment for Democracy (NED) – care „deschis două birouri în China în 1988, a susținut seminarii regulate pe teme de democrație, a sponsorizat un grup select de scriitori și publicații chineze și a recrutat studenți chinezi pentru studii în SUA – și Vocea Americii – al cărei șef (un agent CIA) „ a venit cu încurajări, provocări, îndrumare strategică și sfaturi tactice în emisiuni fără întrerupe” desfășurate în ziua protestelor. Atât NED cât și Vocea Americii sunt familiare celor au ascultat emisiunile mele despre ONG-uri în calitatea lor de cai troieni ai statului paralel.

Acestea fiind spuse, trebuie să avem grijă cu astfel de povești. Există tentația de a descoperi dovezi ale infiltrării din exterior (CIA sau alții) în unele din mișcările de protest, iar apoi să le dezavuăm pe ele și pe cei care iau parte la ele ca pe niște păcălici (sau chiar colaboratori) ai statului paralel. După cum am argumentat în urmă cu doi ani în videoul meu „NATO și Anti-NATO– Două fețe ale aceleiași monede?” ar trebui să fim atenți să nu cădem în această capcană. Doar pentru că o mișcare de protest s-ar putea să fie ajutată de forțe oculte pentru scopuri viitoare nu înseamnă că protestul este ilegitim. Dar nici nu putem să tăcem din gură când jumătăți de adevăr ale evenimentelor sunt transformate în arme de propagandă geopolitică.

Dar mai există ceva remarcabil în legătură cu toată această poveste a „masacrului”: refuzul încăpățânat al guvernului chinez de a deschide măcar subiectul. Sunt multe puncte specifice care ar putea cel puțin să pună în context povestirea oficială a Pieții Tienanment și să-i dea în vileag pe ipocriții din guvernul american și pe alții care pretind că sunt îngrijorați de studenții din China (în timp ce ajută Arabia Saudită să ucidă studenții din Yemen) dar Partidul Comunist Chinez abia dacă încearcă. Cu excepția unor tweeturi interesante ale lui Hu Xijin, redactorul șef al publicației de propagandă chineză Global Times, nu există nici măcar o încercare de a numi evidența și anume că scandalul Piața Tienanmen este o măciucă prin care rivalii Chinei speră să aducă guvernul în poziție de inferioritate.

Acest tip de tăcere în fața atacului este de neconceput pentru mintea occidentală. Când cineva răspândește zvonuri și minciuni care pot fi demontate ușor, iei cuvântul și te aperi.  Pui lucruri la punct. Ripostezi. Faci ceva…nu-i așa?