Cum a apărut „teoria conspirației”

În urmă cu câțiva ani am dat peste o scurtă, dar fascinantă carte publicată de University of Texas Academic Press. Autorul cărții „Conspiracy Theory in America” era prof. Lance deHaven-Smith, fost președinte al Florida Political Science Association.

În virtutea unor dezvăluiri importante pe baza FOIA (legea privind liberul acces la informații), revelația din titlu era aceea că CIA era cel mai probabil responsabilă de introducerea pe scară largă a termenului de „teoria conspirației” ca un termen de abuz politic, folosindu-se de această măsură ca un mijloc deliberat de a influența opinia publică.

La mijlocul anilor ‘60 exista un scepticism public în creștere față de concluzia Comisiei Warren, cea care stabilise că singurul responsabil pentru asasinarea președintelui Kennedy a fost Lee Harvey Oswald. Publicul avea suspiciuni din ce în ce mai puternice legate de implicarea unor lideri americani importanți în acest asasinat. Așadar, ca o măsură de limitare a dezastrului, CIA a distribuit un document către toți agenții săi cerându-le să înroleze stațiile media în efortul lor de a ridiculiza și ataca astfel de critici ca fani iraționali ai „teoriei conspirației”. La puțină vreme după, au apărut dintr-odată afirmații în media care subliniau exact acest punct, cu o frazare, vocabular și argumente foarte apropiate de punctajul transmis de CIA. Rezultatul l-a reprezentat o folosire de amploare în toată media americană a conceptului în sensul său peiorativ, cu un impact rezidual care continuă până astăzi. Astfel, există dovezi serioase care susțin această „teorie a conspirației” specifică prin care se explică atacurile dezlănțuite pe scară largă în media publică împotriva „teoriilor conspirației”.

Dar, deși CIA pare că a manipulat eficient opinia publică pentru a transforma conceptul de „teoria conspirației” într-o armă puternică de luptă ideologică, autorul descrie, de asemenea, cum bazele filosofice necesare au fost în realitate pregătite cu multe decenii înainte. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a avut loc o mutație serioasă în teoria politică, rezultatul fiind un declin semnificativ al respectabilității explicațiilor „conspiraționiste” în ceea ce privește evenimentele istorice.

Cu decenii înainte de acel conflict, unul dintre cei mai importanți cercetători și intelectuali publici americani a fost istoricul Charles Beard, ale cărui influente scrieri se concentrau cu predilecție asupra rolului nefast jucat de diverse conspirații ale elitelor în manipularea politicii externe americane spre beneficiul unei clici, în detrimentul celor mulți. Exemplele sale mergeau de la istoria timpurie a Statelor Unite până la intrarea SUA în Primul Război Mondial. Desigur, cercetătorii nu susțineau că toate evenimentele istorice de anvergură au cauze ascunse, dar era pe larg acceptată ideea că unele dintre ele au astfel de cauze, iar a încerca să investighezi o asemenea posibilitate era considerat a fi o întreprindere academică perfect respectabilă.

Totuși, Beard era un opozant puternic al intrării Americii în Al Doilea Război Mondial și a fost marginalizat în anii ce au premers conflictului și chiar până la moartea sa în 1948. Mulți intelectuali tineri cu aceleași preocupări au suferit o soartă similară, sau chiar au fost scoși din eșaloanele respectabilității și le-a fost interzis orice prezență în media mainstream. În același timp, două perspective complet opuse, venite din partea unor filosofi politici europeni, Karl Popper și Leo Strauss, au câștigat o influență din ce în mai mare în cercurile intelectuale americane, iar ideile lor au devenit dominante în viața publică.

Popper, cel care a avut o influență mai largă, a avansat obiecții teoretice mai adânci legate de însăși posibilitatea existenței vreodată a unor conspirații importante, sugerând că ele ar fi implauzibil de dificile dată fiind failibilitatea agenților umani. Ceea ce ar putea părea drept o conspirație, în realitate nu reprezintă decât niște actori individuali care își urmăresc scopurile lor înguste. Și mai relevant, el privea „credințele conspiraționiste” ca o maladie socială foarte periculoasă, un factor major care a contribuit la ascensiunea nazismului și a altor ideologii totalitare (…)

În același timp, Strauss, părintele fondator al gândirii neoconservatoare moderne, era la fel de dur în atacurile sale asupra analizelor conspiraționiste, dar din motive diametral opuse față de Popper. În opinia sa, conspirațiile elitelor erau absolut necesare și benefice, o apărare socială fundamentală împotriva anarhiei și totalitarismului, dar eficacitatea lor depindea de ținerea lor departe de ochii maselor ignorante. Principala sa problemă cu „teoriile conspirației” nu era falsitatea lor perpetuă, ci faptul că adesea ele pot fi adevărate, și ca urmare, răspândirea lor era potențial disruptivă pentru funcționarea lină a societății. Așadar, ca o măsură de autoprotecție, elitele trebuie să suprime activ sau să blocheze investigațiile neautorizate ale presupuselor conspirații.

Chiar și pentru cei mai educați americani, teoreticieni precum Beard, Popper și Strauus nu sunt altceva decât niște nume vagi menționate prin manuale, și exact acesta este și cazul meu. Dar în timp ce influența lui Beard pare că a dispărut din cercurile elitelor, cu greu se poate spune același lucru despre rivalii săi. Popper probabil că poate fi considerat unul dintre gânditorii fundamentali pentru liberalismul modern, printre cei care se pretind a fi discipolii săi intelectuali fiind și George Soros. În același timp, gânditorii neoconservatori au dominat complet Partidul Republican și mișcarea conservatoare din ultimele zeci de ani,  menționând cu mândrie originea ideilor lor în gândirea lui Leo Strauss.

Așadar, ca urmare a unei combinații de gândire popperiană și straussiană, tendința tradițională americană de a privi conspirațiile elitelor ca un aspect real, dar dăunător al societății noastre, a fost treptat stigmatizată fie ca paranoia, fie ca periculoasă politic, punând astfel bazele excluderii sale din discursul respectabil.

Până în anul 1964, această revoluție intelectuală a fost desăvârșită, după cum se poate vedea din reacția copleșitor de pozitivă la articolul notoriu scrie de analistul politic Richard Hofstader, care critica așa numitul „stil paranoid” din politica americană. Într-o măsură considerabilă, el părea că atacă „oameni de paie”, trecând în evidență cele mai absurde credințe conspiraționiste și ignorându-le pe cele care s-au dovedit a fi corecte. De pildă, el a descris cum unii dintre anticomuniștii mai isterici pretindeau că zeci de mii de trupe chineze erau ascunse în Mexic, pregătind un atac asupra orașului San Diego, fără să recunoască măcar că ani de zile spioni comuniști au ocupat funcții înalte în guvernul SUA. Nici măcar cele mai înclinate minți spre conspirații nu sugerează că toate pretinsele conspirații sunt adevărate, ci doar că unele dintre ele s-ar putea să fie.

Majoritatea acestor schimbări au avut loc înainte ca eu să mă fi născut sau când eram copil. Drept urmare, aproape întreaga mea viață am dezavuat din start așa zisele „teorii ale conspirației” ca fiind ridicole, nici măcar odată neluând în considerare faptul că ele ar putea fi adevărate. În opinia mea, o conspirație nu putea fi acoperită perfect, și imediat ce jurnaliștii scormonitori începeau să investigheze cazul, întregul eșafodaj se prăbușea.

Cu toate acestea, exista o presupoziție în argumentația mea despre care mi-am dat seama că era în întregime falsă. Dacă acele cinci, zece, douăzeci sau cincizeci de indicii inițiale erau pur și simplu ignorate de media, fie din lene, incompetență sau din alte cauze mai insignifiante, atunci nu era absolut nimic care să împiedice conspirațiile să aibă succes și să rămână nedetectate. Chiar și cele mai neglijente și evidente.

În fapt, aș putea formula un principiu general. Controlul substanțial al media este aproape întotdeauna o condiție preliminară absolută pentru orice conspirație de succes. Cu cât este controlul mai mare cu atât mai bine. Așadar, de fiecare dată când este luată în discuție vreo conspirație, primul lucru care trebuie investigat este cine controlează media și în ce măsură (…)

Într-o anumită măsură, internetul și proliferarea abundentă a publicațiilor media alternative, inclusiv propriul meu portal, au schimbat tabloul deprimant al presei. Așadar, nu este deloc surprinzător că o foarte substanțială parte din discuțiile care domină aceste publicații samizdat au legătură tocmai cu acele subiecte calificate de regulă ca „teorii ale conspirației” de către organele media. Astfel de speculații nefiltrate trebuie că sunt o sursă de enervare considerabilă și îngrijorare pentru oficialii guvernamentali care s-au bazat pe complicitatea presei tradiționale în a-și face nesimțite și nepenalizate faptele rele. Chiar în urmă cu câțiva ani, un reprezentant de seamă al administrației Obama argumenta că „teoriile conspirației” de pe internet sunt atât de dăunătoare guvernului încât ar trebui recrutați agenți guvernamentali care să le infiltreze și să le decredibilizeze (…)