Ar trebui să construim pentru viitor nu pentru câteva săptămâni

Aberația din plastic alb pe care o vedeți în poză este una dintre noile fântâni de apă ale Londrei – sponsorizate de Thames Water și selectate special de o comisie de „experți internaționali” și de autoritățile municipale londoneze, pentru a fi introduse în 50 de străzi și piețe publice din oraș.  Arcadele și cochilia din imaginea din dreapta sunt parte din primele fântâni realizate de Asociația Metropolitană pentru Băutul Apei Gratis din Fântâni în 1859 și sponsorizate de parlamentarul Samuel Gurney.

Ambele au fost ridicate într-o perioadă în care era mare nevoie de politici publice. În secolul al XIX-lea, problema o reprezenta sănătatea publică și (și-au dat seama oamenii treptat) apa de băut curată. Tamisa era murdară, plină de gunoaie, se aruncau ape de scurgere, reziduuri netratate, era un vehicul pentru holeră. Exista o insuficiență a apei potabile gratis, iar între 1831 și 1866 o serie de epidemii de holeră au ucis aproximativ 40.000 de oameni doar în Londra. Punch a afirmat în timpul Marii Expoziții din 1851: „Oricine poate produce în Londra un pahar de apă bun de băut, va aduce cel mai bun și mai dorit produs din toată această expoziție”. În scurt timp, fântâna a fost folosită de circa 7.000 de oameni. În decurs de șase ani, Asociația a ridicat 86 de fântâni, număr care a crescut la 140 în decurs de 11 ani.

Astăzi, principala îngrijorare o reprezintă nu sănătatea indivizilor, ci sănătatea planetei și spolierea oceanelor noastre. De la inventarea sticlelor de polietilenă în 1973, folosirea sticlelor de plastic a crescut de la 0 la un milion în fiecare minut, adică 480 de miliarde pe an. Mai puțin de jumătate sunt colectate pentru a fi reciclate și doar 7% sunt transformate în noi sticle. Majoritatea sfârșesc aruncate pe pământ sau în ocean. Londonezii cumpără trei sticle de plastic pe săptămână.

Două secole. Două nevoi importante. Ambele despre un acces mai bun la apă curată gratis „în deplasare”. Aici însă comparația ia sfârșit. Deoarece colapsul în privința calității în cei 160 de ani scurși este adânc și merge dincolo de simplul „design”. Fântâna din stânga nu este doar – pentru a cita criticile răspândite peste tot în social media – urâtă, greoaie, vulgară, țipătoare, iritantă, dar este un obiect. Forma, poziția, culoarea și natura sa spun „sunt doar un obiect temporar din plastic care răspunde unei nevoi pe cât de ieftin posibil. Nu voi fi pentru multă vreme aici.” Ironic, pentru o fântână menită să ucidă balaurul unei culturi foarte consumabile, ea însăși este un obiect consumabil. Nu este parte din oraș. Nu este urbană. Nu comunică cu strada sau cu clădirile învecinate, ci își face reclamă. Aproape că ar putea să vândă ochelari de soare. Sau vopsea albastră. Este construită să dureze următoarele câteva săptămâni.

Fântâna din 1859 nu este un obiect, ci o bucată modestă de arhitectură vernaculară. Este parte din oraș. Este urbană. Vorbește despre trecut prin arcadele sale romanice și minicoloane. Dar este în același timp parte din timpul și locul în care a fost creată, prin încărcătura plăcută și elaborarea minuțioasă care îi delectau pe victorieni. Este construită să dureze – și spune asta prin limbajul de piatră în care este clădită.

În fapt, noile fântâni nu sunt ieftine. Ceea ce pare plastic este parțial metal. Iar programul total costă 50 de milioane de lire sterline, ceea ce înseamnă că o singură fântână costă 100.000 de lire, o parte din bani reprezentând probabil costurile de mentenanță.  Astfel, aveam cea mai rea dintre toate soluțiile rele posibile: un obiect scump și urât cu o înfățișare care ne spune că este ceva consumabil, dar care a fost construit și plătit ca să dureze.

Aceasta este o mărturie a profundului faliment civic al mândriei pentru clădirile noastre publice și pentru mobilierul public. Mobilierul și clădirile de azi ne sărăcesc viețile noastre cotidiene cu urâțenii, urâţenii care sunt, de asemenea, profund „neecologice”.  Obiectele urâte rareori trăiesc mai mult decât perioada lor de folosință inițială sau de fluxul de finanțare, deoarece nimeni nu se luptă să le salveze. Dar frumusețea cel mai adesea rezistă. Multe dintre cele mai impresionante clădiri din orașele și satele engleze sunt clădiri urbane: Palatul Parlamentului, Primăria din Town Hall sau clădirea St. George din Liverpool. Dar cumva, undeva, ne-am pierdut nu doar abilitatea, ci și dorința de a ridica clădiri publice frumoase și cu o valoare morală. Un martor a declarat recent Comisiei pentru Construcția de Clădiri mai Frumoase și mai Bune pe care o prezidez: „Lucram la un proiect… și ni s-a spus de către contractor să folosim un material mai scump care arăta mai ieftin, deoarece există o sensibilitate reală despre orice ar putea arăta scump.”

Ceea ce este ridicol, aproape kafkaesque. Un spital nu este o clădire construită pentru un scop nobil. Nu ar trebui construit să arate a fi consumabil și ieftin. Ar trebui să ne redescoperim încrederea și abilitatea de a crea clădiri publice și obiecte de frumusețe populară și mândrie civică. Când abordarea designului este constrânsă de o perspectivă utilitaristă îngustă, construim nesustenabil și pentru termenul scurt. Verde rapid, nu verde profund.

Ideea că mobilierul public nu poate fi în același timp vizibil, frumos și util este în mod limpede greșită. Fără îndoială, cel mai de succes exemplu al tuturor timpurilor este chioșcul de telefon britanic unde designul s-a inspirat din mormântul lui Sir John Soane (…) Până în 1940 Marea Britanie avea 35.000 de astfel de chioșcuri. Ele nu erau niște obiecte inserate în stradă care stricau aspectul ei, ci mici clădiri ridicate în stradă, pe care o înfrumusețau. Au devenit un simbol al Londrei și al Marii Britanii, chiar al culturii britanice a ordinii, al bunei guvernări și libertății obținute prin dreptul cutumiar.

În anii ‘80 ai secolului trecut, nou privatizatul British Telecom a început să distrugă vechile cabine și să le înlocuiască cu „KX”. Precum noile fântâni de apă ale Londrei (echivalentul lor) conceptul lor a fost gândit în cadrele utilitariste înguste. Erau, se pare, mai ieftin de întreținut, dar erau urâte.

Un ziar a comentat: „BT a făcut aproape tot ce i-a stat în putință pentru a transforma chioșcul de telefon dintr-una din cele mai faimoase și elegante ilustrări de mobilier urban, într-una din cele mai urâte și plictisitoare”. Au fost lansate campanii pentru a salva designul clasic, dar fără niciun folos. Dar iată unde apare ironia sorții: probabil că ați observat că umanitatea a inventat telefoanele mobile. Nu mai avem nevoie de chioșcuri de telefon. Așadar, ce s-a întâmplat? Ei bine, nimeni nu s-a zbătut să salveze cutiile de sticlă inventate în anii ‘80. Au dispărut de pe străzile britanice, uitate și neplânse de nimeni. Totuși, modelul clasic, popular, frumos, nu doar că a supraviețuit dar și-a făcut o reîntoarcere spectaculoasă. Multe au fost scoase la vânzare. Există instituții filantropice și companii care le găsesc loc și utilizări chioșcurilor clasice. Ingineri și designeri câștigă bine ajutând comunități să realizeze asta. Chioșcurile au fost reinventate ca defibrilatoare, biblioteci de buzunar, chiar și cafenele.

Morala? Morala este, franc, keatsiană: „Frumusețea este o bucurie veșnică”. Descoperim noi folosuri pentru obiectele care ne plac, deoarece ne plac.

Lucrurile urâte și iritante sunt în mod inerent risipitoare, deoarece sunt aruncate. Când creăm fântânii de apă în 2019, în special fântâni de apă al căror scop este să ne ajute să trăim mai cumpătat, ar trebui să construim în acest spirit. Este incredibil de ușor să spunem ce este urât, inferior și mizerabil. Noile fântâni ale Londrei, oricât de mult ar plăcea „experților internaționali”, sunt victimele utilității lor, ale perspectivei de timp scurte și a unei analize cost-beneficiu viciate. Nu vor dăinui sau defini Londra pentru generațiile viitorului.