Slavoj Zizek, șarlatanul perfect

02/09/2019    |   de Theodore Dalrymple

Pe internet întâlnești lucruri foarte interesante. De pildă, în timp ce mă uitam astăzi pe siteul Guardian, am descoperit un filmuleț scurt cu filosoful sloven Slavoj Zizek despre natura adevăratei libertăți. Știam că Zizek este foarte celebru, „în zilele noastre știi că unii oameni sunt celebri fără să știi în mod necesar pentru ce sunt astfel”, așa că am decis să-mi încerc norocul și să mă uit. La urma urmelor, 4 minute și 46 de secunde nu sunt mare lucru dacă vrei să afli ce este libertatea adevărată, în comparație cu tipul ei fals pe care l-am trăit în toți acești ani.
M-am îndrăgostit pe loc de Zizek și am simțit o afecțiune pentru el. Dacă nu ar exista ar trebui inventat. Este delicios, intelectualul arhetipal. Încarnează ideea satiristului cu privire la felul în care ar trebui să fie intelectualul. Accentul său central-european este ireproșabil: este imposibil să spui ceva superficial în acest limbaj. Înțelege atât de bine funcționarea universului încât nu mai are timp sau energie pentru a arăta altfel decât răvășit în ultimul hal. Tricoul său negru (care acoperă un trunchi voluminos, ceea ce sugerează că, chiar dacă se opune societății de consum pe baze ideologice, cel puțin nu este vreun ascet) poartă mesajul „AȘ PREFERA SĂ NU”. Este aproape la fel de bun ca acel graffiti pe care-l văd în drumul spre casa mea din Franța. Este un singur cuvânt „NU”. Nu poți fi mai profund (sau mai succint) decât atât.

Profesorul Zizek (da, el este profesor la mai multe universități în același timp, ceea ce demonstrează că lumea nu este atât de nedreaptă pe cât crede el, sau poate că este mult mai nedreaptă decât crede el) este încântător de emfatic în ceea ce spune. Cumva el reușește să pună accentul pe fiecare cuvânt pe care îl spune, precum prezentatorul emisiunii meteo de la televiziune. Doar că el vorbește despre viitorul lumii, mai degrabă decât despre felul în care va fi vremea mâine. Cât despre gesticulațiile sale, ele sunt precum sublinierile dintr-un text.

Așadar, ce este adevărata libertate, spre deosebire de versiunea falsă de care mă bucur, sau mai degrabă despre care am crezut că mă bucur? Profesorul Zizek ne spune, într-un stil cam întortocheat, că libertatea noastră este circumscrisă de circumstanțe. Nu pot spune că a fost o mare surpriză pentru mine, din moment ce nu îmi pot imagina cum ar fi să nu existe niciun fel de circumstanțe sau să exiști fără niciun fel de determinare.

După ce face mai multe referințe la WikiLeaks, care demonstrează pentru el cât de ne-liberi suntem, Profesorul Zizek ne spune apoi că în gândirea sa, adevărata libertate este iubirea, prin care el înțelege iubirea exclusivă a unei alte persoane, pentru care cineva sacrifică libertatea de a iubi sau cel puțin de a avea o legătură cu altă persoană. Nu-mi dau seama, nici profesorul Zizek nu ne explică, cum dezvăluirile WikiLeaks demonstrează că suntem mult mai puțin liberi să iubim decât eram înainte, nici care este exact legătura dintre iubire și adevărata iubire. Este o condiție suficientă a adevăratei libertăți sau doar una necesară? Sunt cele două, într-adevăr, identice?

Este mai degrabă un mister, deși profesorul Zizek îl exprimă cu o siguranță rară și captivantă. Profesorul m-a nedumerit puțin, totuși, când a adăugat imediat după aceea că adevărata libertate înseamnă a avea libertatea de a chestiona ideea de libertate. Dar nu conduce asta la un regres infinit? Desigur, adevărata libertate înseamnă a fi liber să chestionezi ideea de libertate și tot așa la infinit? După cum obișnuiau să spună pacienții mei despre buclucul în care se băgau singuri: „Asta mă înnebunește”.

Profesorul Zizek mi-a adus aminte de ceva ce la început nu am putut pune în cuvinte (un fenomen care are o oarecare semnificație filosofică, bănuiesc, deoarece arată că gândirea poate precede cuvintele în care noi o exprimăm). Dar apoi, într-un moment de „eureka”, mi-am dat seama ce era: profesorul Zizek îmi aduce aminte, chiar și la nivel fizic, de falșii guru californieni pe care i-am întâlnit la Kumbh Mela, un festival hindus care se ține odată la 12 ani la Allahabad, când Gangele se transformă, în pofida tuturor aparențelor contrare, într-o ambrozie care spală păcatele.

Aș dori să evit orice neînțelegere: aceasta nu este o condamnare a profesorului Zizek. Dimpotrivă. Kumbh Mela este de departe cea mai minunată întâlnire din lume, unde zeci de milioane de oameni converg mai pașnic decât ar putea să o facă, să spunem, opt oameni într-un pub britanic. Este o reuniune care se desfășoară într-o toleranță perfectă, unde nimeni nu este deranjat de șarlatania (și evidenta prosperitate) a acelor guru californieni, cu lanțurile lor de aur masiv și însoțitoarele sexuale. Nu fac niciun rău, iar hinduismul nu este în orice caz o religie doctrinară. Chiar așa, de fiecare dată după ce termin de citit o carte despre hinduism, nu sunt cu mult mai capabil să spun ce este, și cu siguranță nu pentru mult timp. Suspectez că mulți cititori au o experiență similară după ce citesc Zizek.

În orice caz, nu sunt împotriva șarlatanilor. Chiar îi admir dacă sunt amabili, iar majoritatea lor sunt (un șarlatan nepoliticos este aproape un oximoron). A fi capabil să te strecori prin viață știind că ești fals este o mare realizare, mai mare decât cea a majorității oamenilor cinstiți. Dacă lumea, inclusiv universitățile, ar fi epurate de șarlatani, cât de plictisitoare ar fi viața!

Nu că ar exista multe șanse ca acest lucru să aibă loc. Există, de exemplu, un Jurnal Internațional de Studii Zizek (de unde poți cumpăra un tricou cu Zizek, dacă ai într-adevăr libertatea să faci asta, probabil o schimbare binevenită pentru modelul ponosit cu Che Guevara). Jurnalul conține genul de articole care încep astfel:

„Eseul dezvoltă critica pe care Slavoj Zizek o face materialismului speculativ al lui Quentin Meillassoux. Prima parte conține o discuție asupra „principiului facțialității” la Meillassoux (care afirmă că doar contingența este necesară) și problematizarea ei la Ray Brassier cu privire la auto-referențialitatea acestui principiu. A doua parte se ocupă de critica făcută de Zizek lui Meillasoux, care rezolvă problema autoreferențialității dialectizând principiul facțialității, sfârșind cu teza contingenității necesității (…)”

Iar dacă eseul ți se potrivește ca și tricoul, poți întotdeauna să mergi mai departe la «Problema credinței: Zizek, dorință și ideologia „fă-o singur”.»

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *