De ce mintea nu este un computer

Tocmai am citit un eseu fascinant și, în opinia mea, îmbucurător scris de psihologul Richard Epstein, „De ce mintea ta nu este un computer” – pentru simplul motiv că un creier nu stochează amintirile în același fel în care o face un computer și pentru că nu funcționează conform algoritmilor. Nu suntem computere, ci organisme, spune Dr. Epstein, și ar trebui să „trecem peste asta”, adică să încetăm a mai visa la o vreme în care vom dobândi „nemurirea” descărcând conținutul minții într-un computer. Chiar dacă am putea să știm ceea ce este strict imposibil să știm, și am putea descrie la fiecare moment stările cuantice ale fiecărui electron care merge pe fiecare sinapsă a fiecărui neuron din creierul uman – o sarcină care ar presupune numere mai mari decât dacă am fi nevoiți să cartografiem fiecare stea din univers – chiar și așa, făcând abstracție de persoana care ne spune aceste lucruri, nu am fi mai înțelepți cu privire la ceea ce persoana a experimentat sau a gândit.

„Lăsând deoparte titlurile înșelătoare, nimeni nu are nici cea mai mică idee cum se schimbă creierul după ce învățăm să cântăm un cântec sau să recităm o poezie. Dar nici cântecul nici poezia nu a fost înmagazinat acolo. Creierul pur și simplu s-a schimbat într-o modalitate ordonată care ne permite acum nouă să cântăm cântecul și să recităm poezia în anumite condiții. Când suntem chemați să interpretăm, nici cântecul nici poezia nu este vreun recuperată de undeva din creier, nu mai mult decât mișcările degetelor mele sunt recuperate când bat cu degetele pe masă. Pur și simplu cântăm sau recităm – fără să fie necesară niciun fel de recuperare”, afirmă Dr. Epstein.

În opinia mea, asta face ca ființele umane să fie cu atât mai minunate. Ne-am dresat câinele nostru, Jasper, să facă un număr de exerciții. Sare printr-un cerc, apasă pe sonerie, bate clapele pianului, și se tăvălește pe jos când îi arăt degetul și strig „Bang!”. El a învățat, în calitatea sa de câine, să interacționeze cu lumea într-un anumit fel care îi aduce plăcere, sub forma laudelor, a distracțiilor și a recompenselor. Ce semnificație ar putea avea creierul unui cățel într-un computer? Unde se află câinele însuși, creatura care interacționează cu lumea, care este schimbată de lume și care schimbă lumea?

Un computer, mi se pare mie, este un catalog foarte sofisticat, în același fel în care roboții sunt păpuși foarte sofisticate. Câinele nu face operații matematice, iar computerul nu își ridică urechile și nasul pentru că a trecut o vulpe pe lângă casă. Câinele nu descarcă documente, iar computerul nu are o experiență de viață. Când vine vorba de ființe umane, atunci, Dr. Epstein afirmă cu destulă finețe că noi suntem cu adevărat unici, deoarece nu se pot găsi doi oameni care să reacționeze la fel în fața acelorași lucruri: pot asculta Simfonia a 5-a de Beethoven, și o poți asculta și tu, dar cu toate acestea în niciunul din noi nu se va găsi imprimată simfonia pe memorie pentru a o accesa în viitor, la fel cum se întâmplă când descarc un document pe computer, iar el se găsește acolo în cristalul computerului, fără să existe vreo diferență între descărcarea de pe computerul tău, sau ce de pe computerul meu. Putem avea cataloage duble, la fel cum putem avea multe mii de cărți de telefoane cu aceleași informații în ele. Însă nu putem avea organisme duble și, drept urmare, nu putem avea ființe umane duble.

Potrivit Dr. Epstein, noi suntem induși în eroare de un model, de o simplă metaforă, de care va trebui să ne debarasăm, la fel cum ne-am debarasat de model mecanic care s-a impus după Descartes, și la fel cum ne-am debarasat de modelul „prezervat în Biblie”, în care oamenii „erau realizați din pământ sau noroi și pe care un zeu inteligent (sic) i-a înzestrat cu duhul său (sic)”. Presupun că Dr. Epstein, omul de știință, aduce în discuție Biblia doar pentru a sugera că actualul model al creierului ca un calculator este la fel de inadecvat precum această explicație învechită. Ar trebui să se gândească din nou la ce înseamnă versetul din Biblie. Nu l-a luat în serios. Nu își propune să fie o descriere mecanică a ceea ce are loc în organismul uman: nu are nicio legătură cu umori (lichide corporale precum bila sau sângele, despre care se presupunea că determină personalitatea), cu instrumente mecanice, forțe galvanice sau algoritmii unui computer.  Are de-a face în schimb cu persoane: Creatorul și omul.

Există o diferență calitativă, la fel de mare precum diferența dintre nonexistență și existență, între computer și orice organism uman, și, într-adevăr, cu cât învățăm mai multe despre chiar și cele mai elementare organisme, e.g. acelea unicelulare, cu atât mintea se minunează de complexitatea absolută a unei amibe sau parameci – a unui microorganism din interiorul parameciului, precum mitocondria.  Este ca și cum am plonja în realitate și am descoperi ceea ce pare a fi un nou univers care ne așteaptă la fiecare nivel, ca să spunem așa. Ei bine, nici măcar această descriere nu face dreptate organismului.

Să luăm din nou analogia cu catalogul de cărți. Informația este organizată conform variațiilor unui singur algoritm: ordinea alfabetică. De asemenea, este organizată prin alți parametri: autor, titlu și subiect. Computerul este cu mult mai eficient și mai bogat în cunoștințe în capacitatea sa de a livra această informație într-o varietate de feluri și printr-o varietate de comenzi (…) Pentru folosul uman, este excelent. Dar acesta nu este ceva care are viață, nici măcar ceva se apropie de un lucru însuflețit. Un dicționar foarte mare nu este mai aproape de viață decât un dicționar mic. O bibliotecă nu este mai aproape de a avea viață decât o carte poștală.

S-ar putea ca eu să acord prea puțină importanță puterii algoritmilor, dar nu cred să fi înțeles greșit principiul. Nu este vorba de faptul că un computer este mai puțin complex decât o amibă, ci de faptul că această complexitate a unui computer este specifică unei mașini, nu unui organism.  Avem nevoie de un nou termen, probabil, unul care va scoate în evidență intimitatea legăturilor dintre părțile unui organism. „Toți pentru unul, unul pentru toți”, strigau mușchetarii (…)

Fiecare parte identificabilă dintr-un organism este în legătură cu celelalte printr-o modalitate intimă, funcționând ca un tot. Partea poate fi ceea ce este doar în virtutea participării sale în tot. Totul este prezent în fiecare parte. Un organism nu este un tip de mașină amuzantă. Mai degrabă, o mașină este maimuțărire a unui organism, cu părți interșanjabile care funcționează prin contiguitate și cauzalitate imediată. Gândiți-vă la roata unei mașini. Dacă luați roata unei mașini, o puteți în continuare folosi pentru un alt tip de mașină, complet diferită, una care merge. Roata este indiferentă. Mașina nu este „în” roată.

În schimb, eu, sunt în trupul și sângele meu. Știm astăzi că instrucțiunile de construcție ale întregului meu corp rezidă în fiecare celulă a mea. Celula nu este doar o simplă marfă, un jeleu către care se transmite un semnal electric, așa cum se credea în Iluminism (…)

Dacă sărim acum de la amibă la câinele meu Jasper, înseamnă, cred, să facem un salt la fel de mare precum universul. El oscilează pe marginea personalității, după cum spune C.S. Lewis. Apoi, avem personalitatea însăși, adevăratul lucru. Aici ajungem la alegerea finală, cea pe care ateii cu inimi bune doresc să o amâne sau să o evite. Este alegerea dintre a vedea ființa umană ca reductibilă la o mașină – adică un lucru, chiar dacă vorbim despre o brută rudimentară ca o amibă – sau ca pe o ființă capabilă de o relație cu Dumnezeu, deoarece este făcută ca o persoană, de o Persoană, pentru cunoaștere și iubire (…)

Aici ajungem într-adevăr la cheia problemei, și asta explică de ce un materialist consistent precum Daniel Dennet este nevoit să susțină că însăși conștiința noastră nu este altceva decât o iluzie. El știe că dacă luăm persoana umană ca un dat ireductibil al cunoașterii umane și al faptului de a fi cunoscut, înseamnă să ne îndepărtăm de materialism, pe care el îl ia ca punct de plecare. Înseamnă, în același timp, să ne îndreptăm către Persoana din care derivă toată personalitatea. David Hard glumea odată că este visul tuturor materialiștilor tineri ca într-o zi să se maturizeze în roboți. Am putea spune, în același duh, este că visul creștinilor este să se maturizeze în Iisus Hristos și să devină în sfârșit persoane.