Am aflat cu mare bucurie că această nouă colecție de eseuri ale lui Chesterton este publicată în România. Știind că relativ puține dintre eseurile filozofice și teologice ale lui Chesterton au fost traduse în limba română, a fost o veste foarte bună să aflu că acest aspect al gândirii și al operei sale, poate cel mai important, va fi acum disponibil multor cititori, pentru întâia oară.
Așadar, de ce este Chesterton atât de important și de ce ar trebui să-i citim opera?
Cu siguranță că este vorba despre bunătatea lui, și despre umorul lui de bună calitate. Este sentimentul profund al recunoștinței pentru bunătatea, adevărul și frumusețea lumii în care a văzut lumina zilei, și conștientizarea faptului că întreaga viață, chiar existența noastră reprezintă un măreț și nemeritat dar. Nu trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, ne amintește el, ci în cea mai bună dintre lumile imposibile. Chiar existența noastră și existența a tot ceea ce vedem este un miracol uluitor. Da, recunoștința lui, umorul și umilința sunt parte din motivul pentru care este atât de atrăgător. Există, totuși, un alt secret al succesului lui Chesterton. Este felul în care el reușește să ne seducă, atrăgându-ne spre crezul ortodoxiei prin puterea paradoxului.
Chesterton ne arată că viața este plină de paradoxuri. Este plină de acele contradicții aparente, de juxtapuneri incongruente care indică adevăruri mai adânci. Luați, de exemplu, faptul că e nevoie ca un om să fie mare ca să știe cât de mic este, sau faptul că mândria este păcatul unui om mic care crede că este mare. Sau luați cuvintele lui Hristos, Maestrul suprem al Paradoxurilor, care ne spune în mod solemn că cei din urmă vor fi cei dintâi și cei dintâi vor fi cei din urmă. Evangheliile sunt pline de astfel de paradoxuri, ilustrând faptul că Chesterton nu era, în nici un fel, inventatorul puterii paradoxului. Nu, chiar nu era el inventatorul. Ne putem gândi și la vorbele de duh ale Poeților Metafizici, precum St. Robert Southwell, John Donne, George Herbert și Richard Crashaw, sau la nebunia înțelepciunii și la înțelepciunea nebuniei pe care le regăsim în piesele lui Shakespeare. Totuși, puțini sunt cei care au folosit puterea paradoxului într-un mod mai eficient decât Chesterton, ale cărui opere și a cărui viață au încapsulat paradoxul, întruchipat în personajul încântătorului său preot detectiv Father Brown, că înțelepciunea poate fi găsită doar în inocență. Acesta nu este nimic altceva decât adevărul pe care Hristos îl propovăduiește. Nu îl vom întâlni pe Hristos în Rai dacă nu vom reuși să fim precum pruncii.
Și totuși, așa cum ne spune Apostolul Pavel, părând să-l contrazică pe Hristos (și pe Chesterton), când suntem copii, ne comportăm precum copiii, dar când creștem, trebuie să renunțăm la lucrurile copilărești. Este Apostolul Pavel un eretic, contrazicând cuvintele lui Hristos? În mod clar, nu. Oricine ar crede că Apostolul Pavel este un eretic ar fi, el însuși, un eretic! În fapt, aici avem de-a face cu un paradox. Trebuie să rămânem precum copiii încetând să ne mai purtăm copilărește. Așadar, care este diferența între asemănarea cu copiii despre care Hristos ne spune că trebuie să o atingem și comportamentul infantil despre care Apostolul Pavel ne spune că trebuie să-l abandonăm? Prima este înțelepciunea inocenței, a sănătății sfințeniei, care vede miracolul vieții cu ochi plini de uimire; a doua este axarea asupra propriei persoane, care refuză provocarea maturizării.
Portretul lui Dorina Gray de Oscar Wilde este o parabolă a comportamentul infantil deoarece Dorian Gray refuză să crească. Dorind să-și păstreze tinerețea și să rămână veșnic copil, el comite o listă întreagă de păcate care îi opresc creșterea spirituală. El câștigă experiența păcatului, dar pierde inocența înțelepciunii și darul de a admira lucrurile. Hobbitul și Stăpânul inelelor, pe de altă parte, sunt parabole ale asemănării cu copiii în care Bilbo și Frodo încetează să fie infantili prin acceptarea suferinței, atingând, în acest fel, asemănarea cu copiii specifică inocenței. Romanul Omul care era joi al lui Chesterton este, în esență, o poveste despre niște detectivi infantili care ajung la înțelepciunea asemănării cu copiii, iar celălalt roman al său, Manalive, ilustrează felul cum puritatea și asemănarea cu copiii a personajului cu un nume foarte potrivit, Smith Inocentul, este prost înțeleasă de lumea infantilă în care acesta se găsește.
Toate aceste parabole moderne își au arhetipul în parabola Fiului Risipitor, în are fiul cel mai tânăr încetează să mai fie infantil și devine asemenea copiilor, întorcându-se, umilit, la tatăl său, pe când fiul cel mai vârstnic, la suprafață mai virtuos, rămâne infantil prin refuzul de a împărtăși bucuria tatălui său la întoarcerea fiului risipitor. Morala este, astfel, încapsulată în acel alt mare paradox: Cei din urmă vor fi cei dintâi, iar cei dintâi vor fi cei din urmă.
Întorcându-ne la paradoxul de mai devreme, că e nevoie ca un om să fie mare, ca să știe cât de mic e, putem să vedem că a ne crede mari este o copilărie, în timp ce a ști că suntem mici înseamnă a fi precum copiii. Acest lucru a fost surprins, cu o concizie sublimă, în versurile cântecului „Mysterious Ways” al trupei rock irlandeze U2: „Dacă vrei să săruți cerul, Mai bine învață cum să îngenunchezi”. Trăgând linie, acesta este secretul succesului lui Chesterton. A fost un geniu colosal, deoarece și-a petrecut mare parte a timpului în genunchi.
Joseph Pearce prefațează volumul de eseuri „Dacă Dumnezeu nu ar exista”, de G.K. Chesterton, care a apărut la Editura Contra Mundum.