Crima Ortodoxiei

Era cam la vremea când publicasem câteva studii despre autori contemporani, precum Kipling, Shaw, și Wells; și deoarece simțeam că fiecare dintre ei greșise printr-o eroare ultimă sau religioasă, i-am dat cărții titlul „Ereticii”. A fost recenzată de dl G.S. Street, un eseist cu totul încântător, care a aruncat în treacăt observația că nu avea de gând să-și bată capul să-și clarifice propria teologie până când nu mi-o voi fi expus cu adevărat pe a mea. Cu toată solemnitatea tinereții, am acceptat asta ca pe o provocare; și am scris o ciornă cu propriile mele motive pentru care eu cred că viziunea Creștină, așa cum este rezumată în Crezul Apostolic, poate fi văzută drept o critică mai bună a vieții decât toate viziunile pe care le-am criticat. Am numit-o Ortodoxia, dar chiar și la vremea aceea eram foarte nemulțumit de titlu. Sună ca un lucru cam firav pentru a fi apărat în fața tuturor stihiilor și a atacurilor. Chiar și atunci, cred, aveam un sentiment vag că ar trebui să găsesc un titlu mai bun pentru carte înainte de a muri. În forma de acum, singurul efect interesant al titlului, sau al cărții, de care am auzit vreodată este un fapt care s-a petrecut la frontiera cu Rusia. Acolo cred că Cenzura, sub vechiul regim rusesc, a distrus cartea fără să o citească. Deoarece se numea Ortodoxia, a presupus, în mod natural, că trebuie să fie o carte despre Biserica Ortodoxă Răsăriteană. Și dacă era o carte despre Biserica Ortodoxă Răsăriteană, a presupus, în mod natural, că trebuie să fie un atac la adresa acestei Biserici.

Dar totuși titlul avea o anumită virtute, din punctul meu de vedere; aceea că era un titlu provocator. Și este un test foarte precis cu privire la acea extraordinară societate modernă faptul că a fost, într-adevăr, provocator. Am început să descopăr că, în tot acel amestec de erezii inconsistente și incompatibile, singura erezie cu adevărat impardonabilă era ortodoxia. O apărare serioasă a Ortodoxiei era mult mai înspăimântătoare pentru criticul englez decât era un atac serios asupra Ortodoxiei pentru cenzura rusească. Și prin această experiență am învățat două lucruri foarte interesante, care mă ajută să împart toată această perioadă a vieții mele în două părți distincte. Aproape toată lumea din lumea literară și jurnalistică obișnuită a pornit prin a lua ca un fapt de la sine înțeles ideea că credința mea în Crezul creștin reprezenta o poză și un paradox. Cei mai cinici au presupus că era doar o acrobație. Cei mai generoși și mai loiali au afirmat, cu căldură, că era doar o glumă. Doar ceva mai târziu întreaga oroare a adevărului le-a explodat în față; adevărul rușinos că eu chiar credeam că lucrurile despre care vorbeam sunt adevărate. Și am descoperit, așa cum am zis, că asta reprezintă o tranziție adevărată, sau o linie de graniță în viața apologeților. Criticii erau mereu plini de complimente față de ceea ce erau mulțumiți să numească paradoxurile mele strălucitoare; până când au descoperit că eu chiar credeam ceea ce spuneam. De atunci încoace au devenit mai combativi; și nu îi condamn.

Am făcut, pentru prima oară, descoperirea la un dineu, care avea legătură cu o altă controversă, care trebuie pomenită deoarece este relevantă aici. Cred că era un dineu oferit de redacția de la Clarion, un important și popular ziar socialist al epocii, condus pe atunci de dl Robert Blatchford; un veteran pe care mă opresc pentru a-l saluta peste puntea deceniilor, sperând că nu va considera gestul meu mai puțin prietenesc deoarece readuc în discuție acele bătălii ale trecutului îndepărtat. După cum voi explica într-o secundă, tocmai avusesem o dispută publică extrem de aprinsă cu dl Blatchford, care, deoarece eram la acea vreme un jurnalist relativ tânăr, dar în relativă afirmare, a fost, în mod natural, o bornă de hotar în viața mea. Dar îmi amintesc că lângă mine, la această cină, stătea unul dintre acești foarte rafinați și destul de academici domni de la Cambridge care părea să alcătuiască, de unul singur, o secțiune foarte însemnată a aripii activiștilor proletari din Partidul Laburist. Îi apăruse un nor deasupra sprâncenei, de parcă ar fi început să fie nedumerit în legătură cu ceva; apoi a spus brusc, cu o amabilitate abruptă: „Mă scuzați că vă întreb, dl Chesterton, și fără îndoială că voi înțelege pe deplin dacă veți prefera să nu răspundeți, și nu voi judeca în nici un fel acest lucru, știți, chiar dacă este adevărat. Dar presupun că am dreptate atunci când cred că dumneavoastră nu credeți cu adevărat în acele lucruri pe care le apărați împotriva dl Blatchford?” L-am informat cu o gravitate adamantină că eu credeam cât se poate de serios în acele lucruri pe care le apăram în fața dl Blatchford. Pe fața lui rece și rafinată nu s-a mișcat un singur mușchi; și cu toate astea știam că, într-un anumit fel, se schimbase în totalitate. „Ah, chiar credeți, a spus. Vă cer iertare. Vă mulțumesc. Asta este tot ceea ce voiam să știu.” Și a continuat să-și mănânce cina (probabil) vegetariană. Dar eram sigur că, pentru restul serii, în ciuda calmului său, s-a simțit de parcă ar fi stat lângă un grifon fabulos.

Textul a apărut în volumul de eseuri „Dacă Dumnezeu nu ar exista” de G.K. Chesterton, apărut la editura Contra Mundum, în traducerea lui Cătălin Sturza.