În apărarea lui Joseph McCarthy

Săptămâna trecut am avut-o ca invitată în cadrul emisiunii pe care o conduc pe Diana West, care a deținut pentru multă vreme poziția de editor la „Washington Times” și e autoarea unei cărți provocatoare, „Moartea Adulților”. Interviul nostru a luat-o foarte rapid într-o direcție complet neașteptată, Diana West lansându-se într-o apologie hotărâtă a cărții „Trecut pe lista neagă de istorie”, o apărare a lui Joseph McCarthy, scrisă de M. Stanton Evans.

Lucrarea lui Evans, publicată pentru prima dată în 2007, a trimis o undă de șoc în rândul mișcării conservatoare, care începând din anii 80 l-a tratat pe McCarthy ca pe un lepros moral care a calomniat oameni inocenți. Cartea sa a fost atât de împotriva curentului, încât National Review (publicația principală a mișcării neocon americane – n. trad.) l-a însărcinat pe istoricul Ron Radosh să scrie o cronică – despre care editorii știau că va fi negativă – a contributorului lor apreciat și venerabil, Stan Evans. Când Diana West a sărit în apărarea lui Evans, argumentând că este vorba de o lucrare convingătoare, David Horowitz și alți stâlpi ai mișcării conservatoare și-au îndreptat tirul spre ea.

Cineva ar putea incrimina cu temei stilul lăbărțat al lui McCarthy, excesele bahice și faptul că uneori lua în colimator oameni care aveau legături doar tangențiale cu comuniștii. Dar, după cum demonstrează Evans, majoritatea acuzațiilor sale rareori erau scoase din joben și printre aceste acuzații solide se afla și aceea că mulți comuniști ocupă poziții importante în structurile militare.

La fel de important este de notat că mișcarea conservatoare postbelică a fost construită în jurul lui William F. Buckley și a revistei National Review, printre care se găseau mulți mccarthiști. În rândul acestora se aflau și foști comuniști trecuți acum de partea cealaltă, precum Frank Meyer, James Burnham și Willi Schlamm.

Pentru acești comuniști apostați, cruciada lui Buckley împotriva subversiunii comuniste reprezenta un război sfânt. Când Buckley împreună cu cumnatul său, L. Brent Bozell, au scos în anul 1952  cartea „McCarthy și dușmanii săi”, volumul s-a bucurat de recepția favorabilă a unor libertarieni precum Frank Chodorov și Max Eastman, ca și a conservatorilor tradiționaliști și catolicilor democrați anticomuniști. Diana West și prietenul ei trecut la cele veșnice, M. Stanton Evans, nu făceau decât să proclame o teză fondatoare a mișcării conservatoare postbelice atunci când l-au apărat pe McCarthy. La fel ca în cazul majorităţii ideilor pe care le propunea odată acea mișcare, establishmentul conservator a respins cu vehemență atitudinea fondatorilor față de McCarthy.

În experiența mea cu acest fenomen pe când eram copil, țin minte că nu am avut nicio rudă comunistă. Nimic. Dar fratele mamei mele m-a asigurat, în anul 1952, că McCarthy îi apăra pe „pe americani, fie că erau protestanți sau evrei”. La acea vreme știam de catolici și evrei, dar habar nu aveam ce înseamnă „protestant”. Nu conta! Senatorul din Wisconsin era de partea tuturor americanilor buni și mai târziu a apărut o fotografie de-a sa în revista „Life” îngenunchind în biserică în timpul unei slujbe de căsătorie. Era de partea mariajului și nu îi păsa că se învârte alături de protestanți sau de avocatul său evreu Roy Cohn.

Indiferent de neajunsurile lui McCarthy – și cu siguranță avea destule – una din caracteristicile acestei epoci a fost apariția la stânga a unui standard dublu care funcționează până astăzi.

Comisia pentru Activități Anti-Americane funcționa de prin 1938, dar foarte puțini „liberali” au protestat când țintele comisiei erau cei cu „simpatii fasciste”. Acesta a fost un exemplu de isterie selectivă. Când dușmanii au devenit totalitariștii comuniști, Partidul Comunist American a trecut de la a apăra încarcerarea americanilor japonezi în lagăre de concentrare în timpul luptei antifasciste la mieunaturi privind suspendarea drepturilor civile în America, atunci când ei au fost anchetați.