Străzile pe care le iubim

O clădire poate fi atrăgătoare prin perfecțiunea ei formală, prin armonia proporțiilor și disciplina gramatică care se simte în fiecare parte a ei. Însă poate fi seducătoare chiar și atunci când îi lipsesc toate aceste lucruri, dar oferă străfulgerări ale vieții dinăuntru, fante uluitoare, invitații la a intra, a explora și a-ți imagina.

Mult îndrăgitele sate din Provența și din Riviera italiană ne oferă câteva exemple de perfecțiune formală. Dar ele abundă în uși, pasaje și fundături, în scări dosite și în alei. Pereții lor sunt punctați de chivoturi și nișe sfinte. Ferestrele sunt încadrate de arhitrave și de rame, adesea înghesuite în colțuri pentru a reflecta holurile de aer ale vieții din interior. Pivnițele adesea se scufundă în unghere tihnite, iar ici-colo, între case, existe staule și rigole care servesc nevoilor gnomilor invizibili care bântuie locul.

Arta de a produce aceste ascunzișuri și crăpături și a aranja clădirile în jurul lor astfel încât să devină parte din textura străzii reprezintă un element fundamental pentru succesul arhitecturii tradiționale și a fost evident de la începutul zgârie-norilor din New-York, unde astfel de detalii apar în cele mai surprinzătoare locuri, pe fațadă, pe acoperiș, în adâncituri, pe ușile de serviciu și în grădinile întunecoase din spate.

De ce nu mai există aceste ascunzișuri și crăpături? Unul dintre motive este acela că valoarea lor nu mai este înțeleasă și, în orice caz, nu mai este predată ca o parte din arta de a crea un loc.  Dar absența lor este de asemenea o consecință a stilurilor dominante – care nu sunt neapărat un stil, cât evitarea unui stil și care nu mai lasă niciun loc pentru întâmplător, pentru decorativ și pentru fantastic. Arhitectura gotică, după cum a susținut odată Sir John Summerson, a fost un fel de generalizare a „ediculului” – mica clădire cu acoperișul țuguiat și ziduri drepte, care se s-a dezvoltat celulă cu celulă pentru a forma marele organism al catedralei medievale. Ascunzișurile și crăpăturile erau esența stilului, unitățile de sens care erau culese și diseminate de arhitect de-a lungul întregii fațade.

Arhitectura clasică a folosit ancadramentele de fereastră și umbrele pentru a crea mister și intimitate în cadrul unor forme organizate geometric. Iar arhitectura vernaculară a împrumutat atât din tradiția clasică cât și din cea gotică, țintind spre un vocabular liber și extensibil, care poate fi încorporat în fațadă și în stradă, indiferent de viața care creează găuri și construiește adăposturi acolo unde niciun arhitect nu a planificat ca ele să existe. Dar acest răspuns liber dat nevoilor umane nu se potrivește cu stilul nostru modern de construcție. Pereții nu mai sunt comuni, clădirile nu mai evoluează și nici nu se adaptează, nu se mai fac fante noi în fațade vechi, nimic nu se mai sprijină pe altceva ci toate stau drepte și detașate, circumscrise de o funcție care nu mai poate fi schimbată cu ușurință.

Ascunzișurile și crăpăturile apar în orașele vechi precum apar ridurile afecțiunii pe o față îmbătrânită. Dar cum ar putea fi ele încorporate în clădiri construite pe principiul arhitecturii ca o cortină de pereți? Bucăți de sticlă intactă, panouri prefabricate, beton turnat, scheleți de oțel – acestea sunt principale materiale de construcție și ele toate opun rezistență la tipul de străpungere aleatorie și fărâmițare care subordonează munca arhitectului la nevoile în schimbare ale comunității. Fațadele înghețate și neîntrerupte ale limbajului arhitectural „cortină de pereți” nu lasă loc pentru aceste detalii. Fațadele noastre moderne camuflează viața internă a clădirii, dar nu se adaptează și nu evoluează ca răspuns la ea.