De ce G.K. Chesterton?

05/11/2019    |   de Joseph Pearce

Marele scriitor britanic G.K. Chesterton susținea în mod repetat că progresul nu este doar o problemă, ci „mama tuturor problemelor”. Din acest motiv, este necesar să înțelegem nu doar ce este progresul ci, poate chiar mai important, ce nu este acesta, înainte de a înțelege pe deplin și de a rezolva multitudinea problemelor cărora le-a dat naștere.

Unul dintre principalele motive pentru care progresul este rădăcina tuturor problemelor este acela că el nu mai este un mijloc pentru un scop, devenind un scop în sine. Progresul își conține propria-i justificare, iar a pune la îndoială progresul nu înseamnă doar a chestiona binele pe care progresul îl încarnează, dar și a pune la îndoială zeul în care s-a transformat progresul. Potrivit progresismului dogmatic, orice atac asupra progresului nu este doar greșit, dar și lipsit de sens. Progresul este implacabil, omnipotent, omniprezent și omniscient. Are toate atributele divinității. Este inexorabil, indestructibil și, desigur, benign. Nu este doar un zeu atotputernic, ci și un zeu bun.

Ajunși în acest punct, trebuie să mărturisim că zeul progresului este cu mult mai misterios decât Dumnezeul creștinilor. Întrucât este o forță mecanică, nu are personalitate, dar cu toate acestea mișcă totul cu o mână mistică blajină. Nu are voință, dar voința sa este întotdeauna îndeplinită.

Dar, de-ajuns cu nonsensul acesta! Tipul acesta de „progres” nu există în realitate. Nu este altceva decât fantezia superstițioasă a „progresiștilor”. Este mama tuturor iluziilor, în timp ce partenerul ei este tatăl minciunilor. Să ne întoarcem așadar la Chesterton pentru o doză sănătoasă de bun simț. „Progresul este un cuvânt inutil, deoarece progresul ia ca de la sine înțeleasă o direcție deja definită: și tocmai în privința direcției noi nu cădem de acord”, scrie Chesterton. Ca de obicei, Chesterton lovește cuiul în cap. Din moment ce progresul este mijlocul prin care un scop este atins, noi nu putem vorbi cu sens despre progres până când nu stabilim scopul spre care dorim să progresăm. Drept urmare, progresul trebuie judecat în raport cu scopul pe care îl servește. Împotriva acestei viziuni a progresului, Chesterton se plânge de determinismul fatalist al gânditorului „progresist” a cărui viziune a progresului este în mod caracteristic lipsită de un scop și amorfă. „Omul modern tipic… nu are nicio imagine concretă a stării spre care țintește, ci doar o senzație vagă și greșită a progresului.” Acestui om modern tipic i s-a adresat de pildă Barack Obama când repeta ad nauseam mantra „schimbării” în timpul campaniei sale electorale încununate de succes. O populație vrăjită de zeul progresului va fi întotdeauna sedusă de farmecul magic al „schimbării”, deoarece zeul progresiștilor promite că o schimbare este întotdeauna un bine. Ironia inerentă în aceste pledoarii pentru „schimbare” este aceea că ele se bazează pe nemulțumirea celor care au fost beneficiarii secolelor de „schimbări”. Dacă „schimbarea” este benefică din punctul de vedere al progresului, de ce suntem întotdeauna nemulțumiți, în pofida numeroaselor „schimbări” prin care am trecut?

În cele din urmă, progresul trebuie evaluat după măsura idealului și scopului spre care noi ca indivizi sau ca societate tindem. Dacă idealul spre care tindem este sfințenia, putem spune că progresăm către acel ideal în măsura în care trăim mai virtuos. Doar astfel putem spune că facem progrese în viața noastră duhovnicească. Dacă neglijăm acest ideal de dragul automulțumirii, trebuie să ne schimbăm radical viziunea noastră asupra progresului. Ea nu va mai fi legată de o creștere în virtute, ci de o satisfacere a dorințelor egoiste. Fiecare progres realizat în privința primului ideal va deveni ipso facto o regresie în privința celui de-al doilea, și viceversa.

Toate acestea ar trebui să fie evidente pentru oricine are un capital minim de bun simț, dar cu toate acestea faptul este trecut cu vederea de felul în care cuvântul „progres” este utilizat în vorbirea curentă. Noi credem că umanitatea progresează deoarece tehnologia progresează. Vedem peste tot semnele evidente ale progresului tehnologic și ne închipuim că este același lucru cu progresul speciei. Este, în sine, un fapt curios. Lăsând la o parte dezvoltările tehnologice care pot fi văzute ca fiind benefice, ar trebui oare să ne gândim la ghilotină, la gazele letale și la bomba atomică ca fiind instrumente „progresiste”? Ghilotina a ușurat Marea Teroare care a urmat Revoluției Franceze, permițând primului stat fundamentalist secular din lumea modernă să-și terorizeze proprii cetățeni. Gazele letale au alungat în timpul Primului Război Mondial ultimele vestigii ale cavalerismului din război. Cât privește bomba atomică, ea încă atârnă precum sabia lui Damocles, un vestitor al apocalipsei, deasupra culturii noastre din ce în ce mai arogante și mai oarbe.

În ultimul secol umanitatea a întors spatele religiei în numele așa-zisului „progres”, care a fost în realitate o baie de sânge. În ultimul secol au fost mai mulți oameni uciși de ideologii „progresiste” precum comunismul și nazismul decât au fost uciși vreodată în toate așa-zisele războaie religioase din trecut. În lumea care exista înainte ca religia să fie izgonită de noile credințe seculariste, nu existau lagăre de concentrare, camere de gazare, blietzkrieg, Hiroshima și Nagasaki. Și cu toate acestea, noii ateiști pretind că religia, nu păcatul, duce la război și vărsare de sânge! Cât privește cultura noastră, este considerat un lucru progresiv a permite uciderea pruncilor în pântecele mamelor. Dacă se poate vorbi în vreun fel de progres atunci este un progres spre abis. „La viteza cu care progresează și se îmbunătățește societatea noastră, nu va mai rămâne nicio urmă, nicio amintire din ea”, scria cu ironie Chesterton.

Joseph Pearce prefațează volumul de eseuri „Dacă Dumnezeu nu ar exista”, apărut la Editura Contra Mundum.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *