Cum abuzează profesorii cărțile

Fiica unei prietene frecventează o școală care are un curriculum clasic, unde citesc „Povestirile din Canterbury” de Geoffrey Chaucer.

Mulți oameni, când aud asta, încep să laude școala pentru rigoarea și dedicația față de programul „Great Books”.

Dar, în mod previzibil, după cum mi-a mărturisit fiica prietenei, profesorul le explică textul subliniind presupusele exemple de misoginie.

Vai!
A devenit, se pare, o regulă în școli să-i înveți pe elevi să vadă lumea prin lentilele a trei categorii: rasă, clasă și gen. Aceste categorii ajung să fie impuse în chip monoton asupra fiecărei bucăți literare pe care elevii o citesc (bine, când se întâmplă să citească).

Astfel, Shakespeare reprezintă o oportunitate de a vorbi despre „distincțiile de clasă și stereotipurile rasiale”, la F. Scott Fitzgerald în „Marele Gatsby” accentul pică pe descrierea „violenței abuzive și misoginiste”, iar cartea „Indian Killer” este selectată deoarece se încadrează în categoria predefinită a „constructelor sociale de rasă și gen”.

Acum, nu am nimic împotiva ideii că există în literatura clasică exemple de ceea ce ar putea fi, conform standardelor noastre acutale, rasism, clasism și sexism – deși cred că perspectiva aceasta e mult prea accentuată și, de regulă, ignoră nuanțele subtile ale multor autori din trecut. Ceea ce mă nemulțumește este ridicarea acestor categorii la un rang primordial în interpretarea literaturii și, drept urmare, a interpretării realității și oamenilor.

De asemenea, cred că ar fi fals să afirmăm că majoritatea profesorilor sunt niște zeloți în aceste privințe. Mai degrabă acestea sunt categoriile date spre care gravitează pentru că acestea sunt lucrurile pe care le știu ei, deoarece acestea le-au fost predate la rândul lor în școli.
Din nefericire, elevii care învață literatură prin ochelarii rasei, clasei și genului nu vor înțelege niciodată o operă literară. După cum a subliniat profesorul Anthony Esolen, nu este altceva decât un act de violență îndreptat asupra unei opere de artă… „atunci când mai degrabă impune ceva asupra textului, decât să primească ceva de la text; atunci când scapă din vedere pădurea adevărurilor mai adânci, pentru câțiva copăcei de presupuse prejudecăți.”

După cum bine observă Esolen, „Acest reducționism nu este doar violent. Este prostesc”.