Cel mai bun și cel mai rău loc pentru un ortodox

Din când în când citesc articole despre „Cele mai rele 10 orașe din America” sau dintr-un stat. Există articole similare despre „cele mai bune”. Ideile din articol mă duc cu gândul la un articol publicat la începutul acestui an, care vorbea despre ortodocșii de pretutindeni ca despre „cel mai nefericit” grup religios. Dacă te uiți la criteriile folosite în aceste măsurători descoperi rapid că ele sunt în întregime moderne. Niciun orășel nu poate intra în lista de „cele mai bune” dacă nu are o duzină de cafenele cu oferte exotice, patru sau cinci locuri cu muzică live, servicii medicale bune și un „feeling” că este cumva „cool”. În același fel, standardul folosit în evaluarea ortodocșilor se baza pe valorile capitalismului consumerist.  Studiul s-ar fi numit mai bine „ortodocșii sunt cei mai puțin adaptați la valorile capitalismului consumerist”. Desigur că, în culturile estice din fostul bloc comunist, acolo unde trăiește cea mai mare parte din populația ortodoxă, există o nefamiliarizare cu gândirea consumeristă – fie pentru că este prea nouă, fie pentru că economiile lor încă își mai caută calea în această privință.

Toate acestea reflectă o cultură foarte urbană bine adaptată la detaliile consumului global. Este o cultură care îi are în vedere pe mileniali ca public-țintă și este urmarea unor campanii de marketing îndreptate către tineri, care durează de decenii și care promovează un simț al „cunoscătorului” de diferite tendințe și gusturi sociale. Orașele sunt remodelate după aceste formule. Orașul meu de baștină, Greenville, SC, a devenit una din cele mai „căutate” locații ale unei astfel de renașteri moderne. Strada sa principală este plină de restaurante și magazine trendy cu o mare concentrație de condominii urbane pe lângă. O zonă care era demult părăsită și falimentară, arată acum ca un loc în care se filmează serialul „Friends” (s-ar putea să fi rămas în urmă cu filmele). Nu toată lumea poate să trăiască în Seattle sau San Francisco, dar orășelele noastre pot să arate și să te facă să simți ca și cum ai trăi acolo.

Bineînțeles că toate astea sunt marketate. Aceasta nu este o mișcare non-comercială spre urbanizare și o cultură globală metropolitană. Orașele și așa zisa „cultura înaltă” sunt vândute ca statementuri de modă. Anumite locații devin „hot”.  Acestea sunt adevărate boomuri imobiliare. Ziarele și reviste fac profilul culturii „hip” care acum a ajuns în orașul X. Dar este ceva din toate acestea real?

Fericirea consumeristă este cel mai trecător lucru de pe planetă. „Dorința” pentru ceva este confecționată prin diferite forme de publicitate (inclusiv prin „trend setteri”). Iar obiectul/experiența dorită se realizează prin magia capitalismului consumerist care are drept rezultat „satisfacția”, i.e. „oamenii fericiți”. Aceleași forțe comerciale pot începe la fel de bine o campanie în zilele următoare, în care viața urbană să fie demonizată și disprețuită. În scurtă vreme, fericirea din studii ar urma să scadă, când de fapt nu s-a schimbat nimic. Din păcate, suntem exact ca în publicitate.

Există, desigur, factori concreți care împing mișcarea spre urbanizare. Locurile de muncă. Nu toate orașele mici au locuri de muncă în toate domeniile. Mișcarea populațiilor de-a lungul istoriei a fost cumva o constantă. Este, de asemenea, acompaniată de vaste mișcări sociale. Printre cele mai izbitoare consecințe ale mobilității moderne a fost dispariția familiei extinse în orice sens practic. Prezența mătușilor, unchilor, verilor și multiplelor generații necesită o stabilitate care este incompatibilă cu populațiile moderne mobile. Structurile naturale de sprijin oferite de familia extinsă, dacă este să fie înlocuite, cedează locul unor grupuri mici orientate în jurul unor preferințe, asamblate în locuri noi. Pentru mulți, asemenea grupuri nu survin niciodată. Când totul este bine (citește „tineri și sănătoși”) astfel de grupuri pot părea neimportante. Doar instalarea inevitabilă a suferinței și bolii e ceea ce face ca lipsa lor să îi lase pe indivizi singuri și abandonați.

Evreii din vechiul Israel s-au trezit că locuiesc în multe teritorii străine: Egipt, Asiria, Babilon, Grecia, Roma. În toate aceste contexte, întrebarea era cum să fii un evreu credincios. Același lucru este valabil și pentru noi. Cum să trăim ca niște creștini ortodocși credincioși? Pentru început trebuie să evităm, acolo unde este posibil, să devenim prizonierii unor situații în care capacitatea de a trăi creștinește este împiedicată. De pildă, de ce s-ar muta un creștin într-un loc în care nu are posibilitatea să meargă la slujbă? Se întâmplă – și uneori există motive întemeiate, în special în contextul nostru american – dar mie mi se pare că abia spre sfârșitul listei de priorități ar trebui să se afle cariera.

Cum ne cheltuim banii și timpul este de asemenea important. Cum facem „micile lucruri ale zilei”. A trăi cu recunoștință și conștienți sunt lucruri fundamentale. Modernitatea ne învață să evităm suferința și să ne maximizăm plăcerea. Crucea ne învață ca nu există bunătate fără să fie cumva marcată de experiența suferinței. Respingem pe drept amăgirea unei vieți comode. Drumul nostru ar trebui să fie marcat de iubire (să ne punem viața pentru ceilalți) în timp ce unim cu Hristos în toate lucrurile.

A atrage ura pentru opinii nepopulare (cum se întâmplă în social media) nu reprezintă nici suferință, nici persecuție. Nu ar trebui să le amestecăm. Dacă este posibil, suferința și persecuția ar trebui să vină ca urmare a acțiunilor noastre, nu a sentimentelor (…)

Dacă urmăm drumul Crucii ar trebui să fim pregătiți să pierdem – chiar foarte mult. Nimic nu există mai limpede în învățătura lui Hristos. Dacă există o nevoie adâncă și imediată în viața Bisericii din zilele noastre, este aceea de a crea un tip de comunitate care poate modela și susține o astfel de viață pentru membrii ei. A-i celebra pe cei bogați, faimoși, vedetele sportive și alții la fel, face Biserica prea puțin diferită de lume. Există un motiv pentru care eroii canonici (sfinții) sunt în cea mai mare parte mucenici.