Doi oameni care construiesc un gard de-a lungul unei râpe nu vor intra în dispută cu privire la partea pe care trebuie să lucreze. Gravitația are propriul argument, iar acesta este decisiv. Într-adevăr, nu este un argument propriu-zis, ci este ceva foarte real. Acesta este tipul de afirmații pe care le face moralitatea creștină, însă lumea noastră modernă a schimbat această percepție.
Astăzi, noi folosim termenul „moral” pentru a descrie comportamente care se încadrează într-un anumit tipar sau cod. Drept urmare, toată lumea este „morală” și trăiește în acord cu o anumită formă de moralitate: oamenii nu se comportă întâmplător. Toată lumea are gânduri și opinii despre propriul comportament și despre comportamentul celorlalți (indiferent cât de tare pretind contrariul). Aceste gânduri și păreri nu trebuie să aibă o altă bază decât opinii și sentimente – într-adevăr, cea mai mare parte din moralitatea noastră modernă nu are altă bază. Și tocmai aici este cheia discuției.
Înțelegerea creștină a moralității nu este deloc arbitrară. Nu există nimic în învățătura de credință care să se bazeze pur și simplu pe ideea „Dumnezeu a spus astfel”. Nimic din viața morală creștină nu este arbitrar. Ceea ce Dumnezeu ne poruncește este binele nostru, iar ceea ce ne îndeamnă e în acord cu binele nostru și al creației în care trăim.
Dacă întreabă cineva care este motivul oricărei acțiuni din viața creștinească, un răspuns bun ar trebui să fie înrădăcinat în propriul nostru bine și în binele celorlalți. Poruncile lui Hristos nu ne spun pur și simplu ceea ce trebuie să facem, ci, în felul lor, ne revelează tocmai natura realității.
Așa numita prăbușire a moralității din lumea modernă nu reprezintă o problemă morală. Ceea ce s-a prăbușit nu este moralitatea, ci orice fel de noțiune acceptată despre natura lumii. Percepțiile noastre asupra realității s-au spulberat în fragmente disparate. Există o curioasă dorință pentru moralitate, o dorință tulbure pentru bine într-o formă sau alta. Dar baza realității a fost făcută praf, și, odată cu ea, de asemenea, posibilitatea dialogului moral. Țipăm în speranța de a ne face auziți.
Când pierdem o înțelegere comună asupra realității, tot ceea ce ne mai rămâne sunt aserțiuni arbitrate. Moralitatea lumii moderne nu este altceva decât putere. Într-o formă sau alta este violența (sau amenințarea ei) argumentată. Anumite afirmații sau comportamente sunt încurajate, în timp ce altele nu doar că sunt condamnate, ci sunt din ce în ce mai mult demonizate. În moralitatea fără fundament a modernității, cei cu care nu suntem în acord nu doar că greșesc: ei sunt considerați a fi răi. Aceasta este singura concluzie la care se poate ajunge când ceea ce este drept devine astfel doar prin alegere. Dacă ceea ce este bine este bine doar pentru că eu îl aleg, atunci o altă alegere trebuie văzută ca fiind rea și numită astfel.
Pe de altă parte, creștinismul clasic nu are nevoie să demonizeze nicio persoană. Nicio ființă umană nu poate fi vreodată „dușmanul” (Efes. 6:12). Ceea ce este drept și ceea ce este adevărat nu reprezintă o problemă de alegere – este ceea ce tranșează însăși realitatea. În contextul nostru modern, mulți (chiar cei mai mulți) vor pune la îndoială natura și caracterul realității. Unii chiar vor susține că realitatea nu reprezintă altceva decât un construct social. Totuși, dacă ceva este adevărat pentru că este real, atunci în cele din urmă acesta este propriul său argument. Gravitația nu are nevoie de justificări.
În confuzia vremurilor noastre, totuși, este ușor să treci cu vedere adevărata moralitate pe care Dumnezeu și creația o susțin. Un element absolut esențial al acelei realități este exprimat în taina Crăciunului. Dumnezeu devine om și se naște în lumea noastră. Aceasta ni-i arată pe oameni ca purtători ai imaginii lui Dumnezeu și ne dictează tocmai motivul pentru felul în care ni se cere să ne purtăm cu aproapele. Mai mult decât atât, Întruparea lui Hristos ne revelează realitatea vieții-ca-comuniune (într-adevăr toată lucrarea lui Hristos face acest fapt cunoscut). Ne spune că atunci când îi facem rău cuiva, nu facem rău doar chipului lui Dumnezeu ci, în fapt, ne rănim pe noi înșine.
Sf. Pavel face apel la această idee când vorbește despre căsătorie: „Aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte. Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica, Pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui.” (Efes. 5:28-30)
Aceeași realitate ne este dezvăluită de cuvintele lui Hristos: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Mat. 25:40). El ne revelează solidaritatea divină a Întrupării. El este aproapele – fiecare dintre ei, peste tot și întotdeauna. Această realitate subîntinde întreaga Sa învățătură „etică”. Pentru a iubi așa cum iubește Hristos, înseamnă în primul rând să-L recunoști în deplinătatea Întrupării sale.
Din nefericire, versiunile moderne ale moralității, bazate pe voință (ridicând libera alegere pe primea treaptă valorică) se îndreaptă cu toate spre violență. Nu există nimic care să justifice ceva în afară de „alegerea mea”. Iar alegerea mea are putere doar atunci când sunt capabil să mă folosesc de violență pentru a o pune în aplicare. Cu cât cultura noastră se îndreaptă mai tare către moralitatea voinței, cu atât va deveni mai violentă și mai coercitivă.