Virtutea tulburată

Nu trăim în epoca de aur a celor patru virtuți cardinale; poate că nu a existat niciodată o astfel de epocă, ceea ce poate explica de ce lumea a fost întotdeauna în dezordine. Dar am mers mult mai departe decât înaintașii noștri. Bănuiesc că cei mai mulți dintre noi ar fi astăzi incapabili să numească cele patru virtuți, fără a mai vorbi de practicarea lor. Doar așa, ca ne reamintim, ele sunt: discernământul, dreptatea, tăria și cumpătarea.

Discernământul și cumpătarea sunt privite în zilele noastre ca plictisitoare și lipsite de romantism. Riscul și excesul sunt ultimul răcnet. Nu pot spune că am fost imun la această inversare a valorilor. În tinerețea mea iubeam riscul și credeam că toți cei care nu și-l asumă sunt o categorie inferioară de oameni. Aveam credința omului tânăr în propria sa invulnerabilitate la pericolele comune. Eram necumpătat nu când venea vorba de droguri și alcool, ci în așteptările mele vis-a-vis de ceea ce poate oferi viața.

Dreptatea și-a schimbat înțelesul pentru noi. În timp ce nu demult se referea la propriul nostru comportament – cerința de a ne comporta just cu alții în interacțiunile noastre cotidiene – astăzi a devenit ceva mult mai abstract și se referă la niște cerințe de reformă socială, pe scară mare, de un anumit tip sau altul. Ceea ce ne lasă libertatea de a ne comporta rău – pentru că ce reprezintă micile noastre greșeli în comparație cu eforturile noastre de a salva planeta?

Dintre toate virtuțile cardinale, tăria, cred, s-a aflat sub cea mai mare presiune în ultima vreme. S-a preschimbat, dacă nu neapărat într-un viciu, cel puțin într-o formă de necumpătare, aproape o manifestare a mândriei (unul din viciile cardinale).

Tăria, curajul de care dai dovadă în momente grele, reprezintă acum o trădare a sinelui, un eșec în a-ți recunoaște vulnerabilitatea, o invitație la probleme psihologice mai târzii. Este o mândrie, în sensul în care persoana care face acest lucru se poate felicita pe sine pentru asta. Cei în vârstă îi dojenesc adesea pe tineri în legătură cu ușurința vieții acestora din urmă. Era altfel, mult mai greu, spun bătrânii, în vremurile de demult, iar dificultățile prin care am trecut ne-au format în bine personalitatea și ne-au făcut să fim ceea ce suntem.

Din moment ce cumpătarea sau moderația este de asemenea o virtute, e important să nu ducem tăria la cote absurde. Dar hotărârea de a îndura suferința cu demnitate și fără reproșuri reduce, adesea, acea suferință. Pe când eram un tânăr doctor, aveam grijă de un om în vârstă care pierdea sânge prin tranzitul inferior, după cum obișnuiam să ne exprimăm edulcorat.  Ajunsese atât de anemic încât abia dacă mai putea să stea în picioare.

„De ce nu m-ai chemat înainte?”, l-am întrebat.

„Nu îmi place să o fac, doctore. Știu că sunteți foarte ocupat ”

Era absurd, dar în același timp nobil. Ce ar fi putut fi mai important pentru mine ca doctor decât să mă îngrijesc de cineva în starea lui? La urma urmei, din acest motiv mă aflam acolo. Dar în vorbele acestui om se găsea un soi de modestie existențială care îl făcea să ia distanță faţă de neplăcerile sale: nu se considera a avea o importanță transcendentă în această (sau în oricare altă) lume. Exista ceva de sfânt în el.

Ceva mai târziu în carieră, într-o regiune izolată din Africa, mi-am rupt ligamentele încrucișate după ce am căzut într-un canal adânc. Durerea era foarte puternică, nu mai trăisem niciodată în viața mea o așa durere. Genunchiul s-a inundat de sânge precum un balon umplut cu aer. Mă aflam la cel puțin 100 de km de cel mai apropiat spital și am fost pus într-o camionetă și dus acolo, cu genunchiul săltându-mi în toate direcțiile de parcă ar fi fost un Bloody Mary într-un shaker. Era îngrozitor, dar mi-am adus aminte de pacientul meu și m-am decis să mi-l iau ca model. Am recitat, de asemenea, în gând o strofă din „Invictus”:

În gheara sorţii strâns fără cruţare
Nu am dat înapoi şi n-am strigat
Lovit de întâmplările amare
Capul mi-e-nsângerat, dar nu plecat.

Am decis să nu strig și am descoperit că efortul acesta nu mi-a redus durerea, cât stăpânirea pe care o exercita asupra mea, preeminența sa, astfel încât puteam să o observ ca și cum ar fi fost un fenomen de interes abstract. (Desigur că la spital nu au putut face nimic pentru mine și a trebuit să suport călătoria de întoarcere fără niciun fel de anestezie mai substanțială.)

Poezia „Invictus” de William Ernest Henley nu a fost doar o efuziune a ethosului victorian, după cum ar putea crede unii cinici, pentru că Henley a suferit cea mai mare parte din viața sa de tuberculoză osoasă. Un picior i-a fost amputat, iar celălalt i-a fost salvat de Joseph Lister, Henley  stând doi ani la Spitalul din Edinburgh pentru a fi tratat de Lister. (Henley, care a fost prieten cu Robert Louis Stevenson, a reprezentat modelul pentru John Silver Lunganul.)

Ultimul vers din poezie, „sunt căpitanul sufletului meu”, a fost adesea luat în derâdere, dar când știi prin tot ce a trecut, iar apoi, cu toate acestea, devenind un poet important și mai târziu un editor literar și mai important (toți marii scriitori ai vremi au scris pentru el), trebuie să îți scoți pălăria în fața lui – poate doar cu excepția cazului în care crezi că stoicismul și tăria sunt parte din ceea ce se numește astăzi, inclusiv de către Asociația Psihologilor Americani, drept „masculinitate toxică”.