Crăciunul pe mapamond

Crăciunul nu vine decât o dată pe an, deși durează mai mult în unele țări decât în altele. În Marea Britanie pare mai degrabă că este un anotimp întreg decât o sărbătoare. În Franța lucrurile stau invers. O comparație între felul în care sărbătoresc Crăciunul englezii și francezii, nu iese bine pentru primii. Ne arată pe noi britanicii ca fiind puerili, risipitori și lipsiți de autocontrol. Dar veselia nu este ceva care să le vină natural britanicilor: trebuie stoarsă așa cum storci pasta de dinți dintr-un tub.

Nu este ca și cum francezii nu și-ar cumpăra unii altora cadouri: dacă e să vorbim despre acest lucru, se pricep mai bine decât britanicii, cel puțin dacă avem în vedere calitatea vitrinelor. Orașele franceze de provincie au magazine elegante. Orașele engleze de provincie au Oxfam (un ONG care luptă împotriva sărăciei globale – n.trad.), Crucea Roșie britanică și Poundland (magazin în care orice produs costă o liră – n. trad.). Dar spre deosebire de atât de mulți britanici, francezii nu se bagă în datorii pentru a le cumpăra copiilor lor haine scumpe, dar vulgare și urâte, ca să compenseze neglijența de care dau dovadă în educația lor. Există o isterie comercială şi în Franța, dar durează o fracțiune din cât durează în Anglia și nu este o coincidență că datoria gospodăriilor este cu mult mai mică acolo decât în insulă, iar economiile lor sunt mai ridicate.

Când vine vorba de mâncare, obiceiurile diferă, așa cum te aștepți. Alături de familia mea, în Franța, am mâncat stridii și foie gras, cu care este greu să te îndopi până pici în apoplexie. Dacă aș rămâne în Anglia aș ajunge cel mai probabil ca prințul regent, așa cum a fost desenat de Gillray, fixat neputincios pe un scaun „muncit de ororile digestiei”.

Britanicii se năpustesc asupra mesei de Crăciun de parcă nu ar mai fi văzut mâncare de un an și cu neliniștea că nu o vor mai vedea pentru încă unul. Mi-i aduc în minte pe acei băștinași din Noua Guinee care mâncau atât de mult porc la sărbătorile ocazionale încât stomacurile lor se umflau atât de tare, că mureau ca urmare a intoxicației cu proteină.

Francezii mănâncă de parcă ar avea încredere că va mai exista mâncare suficientă și mâine. Nu dau premii celor care ghicesc cine este poporul mai supraponderal. Poate nu complet independent de acest aspect, francezii sunt capabili să muncească în ziua următoare – și o fac – în timp ce britanicii rămân blocați timp de două săptămâni într-o stare de stupoare indusă de mâncare și băutură, suferind de Tulburarea-Post-Sărbătoare. Sunt surprins că această maladie nu a intrat încă în manualul bolilor mentale – toate celelalte și-au găsit loc.

Francezii, de asemenea, sunt mai reținuți în privința decorațiunilor de Crăciun. Nu au artificii și nu poarte pălării stupide. Nu atârnă ghirlande de hârtie peste tot, nici nu își încarcă pereții cu vederi de Crăciun de la oameni cu care nu au avut niciun fel de contact. Mai mult, nu își decorează casele cu luminițe, cel puțin nu atât de mult pe cât o facem noi.

Aici, trebuie să îmi mărturisesc o slăbiciune copilărească: îmi plac luminițele extravagante care apar din ce în ce mai des în Anglia în preajma Crăciunului, cu atât mai mult cât decorează case altfel modeste. Mă fac să zâmbesc și sunt vesele în mod natural. Și deși, fără îndoială, proprietarii încearcă într-un anume sens să se dea mari, să aibă mai multe luminițe decât vecinii lor, ele au şi un rol public și le sunt recunoscător.
Facturile la curent trebuie că sunt groaznice, dar măcar oamenii aceia nu se gândesc la mediu și asta îmi face luminiţele și mai dragi. Cum e să dormi într-o asemenea casă cu atât de multe luminițe care se aprind și se sting nu-mi pot da seama; presupun că este ca într-un hotel de tranzit mexican cu perdele subțiri și un neon roz afară. Nu e bine pentru copii.
Impresia mea este că francezii sunt mult mai înclinați să-și vorbească unul altuia decât englezii, dar ăsta nu este neapărat un avantaj. Unul din lucrurile surprinzătoare în legătură cu francezii este acela că ei nu discută în „Panseurile” lui Pascal sau „Maximele” lui La Rochefoucauld, ci în banalitățile reality-showurilor. Din moment ce prefer tăcerea banalității, per total aș prefera să fiu mai degrabă în Yorkshire.

Așa că vă doresc tuturor un An Nou Fericit și Taciturn.