Vremuri mânioase

Ajuns la Paris într-unul dintre puținele trenuri care încă mai mergeau în mijlocul grevei făcute de angajații sectorului public care, ca buni socialiști ce sunt, doreau să-și păstreze pensiile speciale pentru veșnicie, indiferent de finanțele țării, am luat parte la o scurtă, dar darwiniană luptă pentru un taxi. Niciun burghez nu dorește să stea mai mult decât este cazul prin Gare du Nord.

Ziua următoare mi-am dat seama că am uitat să-mi aduc cu mine încărcătorul pentru laptop și, deși nu sunt vreun tehnofil, mă simt straniu de neliniștit și nedesăvârșit dacă nu am lângă mine laptoptul pe care lucrez. Era duminică și cel mai apropiat magazin de computere era la doi km distanță. Cum nu exista transport public, am mers pe jos.

A fost o plimbare interesantă. Am trecut, de pildă, pe lângă Centre d’Animation Ken Saro-Wiwa, un fel de club tineresc aflat într-o clădire de beton, condus de administrația locală. Ken Saro-Wiwa, pe care obișnuiam să-l văd constant într-o vreme, a fost singurul om executat prin spânzurare pe care l-am cunoscut. A fost un scriitor nigerian, acuzat de dictatura militară aflată la putere că pune la cale violențe și crime. Aparținea unui mic grup etnic, „Ogoni”, ale căror pământuri strămoșești și locuri de pescuit au fost complet distruse de exploatările de petrol din regiune. Romanul lui Saro-Wiwa, „Sozaboy”, vorbește despre războiul civil din Nigeria văzut prin ochii unui băiat de la țară semianalfabet și reprezintă o creație literară anti-război foarte bună. Dar împotriva sfaturilor mele aprinse, Ken Saro-Wiwa s-a dedicat politicii într-o încercare de a obține pentru poporul său câteva despăgubiri pentru distrugerea modului lor de viață tradițional. Procesul a fost o farsă și practic el a fost ucis.

Nu există niciun fel de menționare a lui Ken Saro-Wiwa pe pagina de web a centrului, poate pentru că nu doresc să-i arunce în confuzie pe tineri cu detalii prea amănunțite legate de ceva care s-a întâmplat înainte de nașterea lor sau să sugereze cumva că nu toată suferința negrilor este determinată de rasism.

Centrul este „dedicat culturilor urbane” și te invită să participi la „noile practici artistice și să descoperi cultura hip-hop în toate formele sale”. Printre activitățile serioase se numără și învățatul graffitiului: „Vrei să încerci o artă subversivă complet legal? Prin atelierul artă stradală, care constă în pictură cu spray, graffiti și alte tipuri de artă urbană, ești invitat să începi sau să-ți perfecționezi muralele ca o sursă de expresie socială.”

Hip-hop și subversiunea finanțată de stat sau sectorul public? Ce Doamne iartă-mă se întâmplă aici, s-ar putea întreba cineva. Cred că răspunsul este evident. Atât hip-hopul, cât și tipul de subversiune pe care profesorii de graffiti cel mai probabil îl promovează, subminează capacitatea sau dorința oamenilor de a practica tocmai virtuțile care sunt necesare pentru ca oamenii să ducă vieți independente de stat. Cât privește expresia socială, nu orice expresie trebuie încurajată, ci doar aceea care întărește sau lărgește puterea autorităților birocratice de a interfera cu viața cetățenilor. Prin expresie socială se înțelege o aplecare perpetuă spre nemulțumiri și doleanțe care necesită intervenția statului pentru a le ameliora.

Mergând un pic mai departe, am auzit sunetul unei demonstrații, din ce în ce mai mânioase pe măsură ce mă apropiam. Demonstrația nu era îndreptată împotriva încercărilor președintelui Macron de a reforma sistemul de pensii, ci era purtată de niște oameni care fluturau atât steagul algerian cât și cel berber în fața consulatului algerian, revoltându-se, așadar, împotriva pseudoalegerilor care urmează să se țină în curând în Algeria. Cei de la CRS  („Compagnies républicaines de sécurité”, divizia de forță auxiliară a poliției care are drept obiect principal stăvilirea protestelor, o industrie în creștere în aceste vremuri de incertitudine economică) erau prezenți cu tot arsenalul, blocând străzile.

Nu era aceasta o ironie istorică, oarecum asemănătoare cu apariția lui Aung San Suu Kyi, câștigătoarea premiului Nobel pentru pace din Burma, în fața Curții Internaționale de la Haga, deoarece guvernul ei fusese acuzat de genocid, asta după ce vreme îndelungată a fost idealizată ca o deținută politic nevinovată și principială? Statul francez proteja acum de furia cetățenilor proprietatea diplomatică fix a statului a cărui înființare a luptat atât de mult și dur pentru a o preveni.

“Şi uite că sfîrleaza timpului s-a răzbunat pe nebuni!,” îi spune Bufonul lui Malvolio în „A Douăsprezecea Noapte”, fără să-și dea seama probabil că enunța un principiu politic fundamental care a fost ilustrat în istorie de nenumărate ori, deși nimeni nu îi acordă atenție.

Am trecut și de demonstrație. Un pic mai târziu, am dat peste un zid pe care era scris următorul slogan: „L-A PĂRĂSIT. A UCIS-O”. Am bănuit că e vorba de un fel de protest îndreptat împotriva violenței bărbaților asupra femeilor. Și desigur că, în cariera mea de martor în procese de omor, am întâlnit cazuri în care o femeie a fost ucisă pentru că și-a părăsit iubitul sau i-a spus că urmează să o facă. Am avut multe paciente care au avut parte de iubiți nebuni de geloși și violenți, iar ele se gândeau să-i părăsească. „Sub nicio formă nu le spuneți ce vreți să faceți, când o faceți, sau unde vă veți duce. Dacă le veți spune asta, vă puneți viața în pericol.” Unele dintre ele mi-au ascultat sfatul.

Potrivit lui Shakespeare, geloșii nu sunt vreodată geloși din cauza unui motiv exterior, ci sunt geloși pentru că sunt geloși. Ca de obicei, avea dreptate. Un bărbat gelos care pierde o femeie iar apoi își găsește o alta va deveni foarte rapid la fel de gelos cu a doua cum a fost și cu prima. El nu iubește atât de mult obiectul geloziei sale, cât îi este frică de umilința de a o pierde. Iar umilința este un motor puternic pentru violență.

Dar cu toate acestea nu puteam să nu mă gândesc că sloganul scris pe perete era gândit ca o afirmație ideologică mânioasă, de tipul „toți bărbații sunt ticăloși”. Nu că unii bărbați nu sunt violenți, ci că toți ar fi, și din acest motiv relațiile dintre bărbați și femei trebuie să fie un război sau intrinsec conflictuale.

Trăim vremuri mânioase.