Sfârșit creștinesc

Majoritatea orașelor medii americane sunt dominate de două tipuri de clădiri: bănci și spitale. Primele sunt mari și noi pentru că acolo ne place să ne ținem banii. Ultimele sunt mari pentru că ne e teamă că murim și nu dorim să fim bolnavi. Ambele sunt imobile primordial moderne. Dacă s-ar reconstrui vechiul Pompei nu ai găsi acolo nici bancă, nici spital. Din cele două, spitalul a apărut primul.

Vechea Grecie și Roma au cunoscut doctorii. Lucrau cu ierburi și chiar realizau operații chirurgicale simple. „Jurământul lui Hipocrate”, recitat de medicii moderni ca parte din inițierea lor în arta medicinei, a fost făcut de Hipocrate în secolul IV-V înainte de Hristos. Doctorii și medicina reprezintă o parte din moștenirea antichității.

Sf. Samson Primitorul de Străini a fost medic. Avea trecere la Împăratul Iustinian și i-a cerut ajutorul pentru a construi un spital la Constantinopol, care a funcționat vreme de secole. Numele de „Primitorul de străini” ca și cel pe care noi continuăm să-l folosim – „ospitalier” – merită avute în vedere. În grecește, supranumele său este „philoxenos”, cuvânt care desemnează iubirea de străini sau bunăvoința față de aceștia. Cuvântul nostru, „ospitalitate”, încă are această conotație. Originea sa vine din latină, „hospes”, care are de asemenea înțelesul de grijă pentru un străin sau pentru un oaspete.

Aceste considerații mi-au fost stârnite de o discuție recentă cu o amică. A mers la o consultație medicală unde a observat că doctorul și-a petrecut întreaga vizită uitându-e la ecranul unui computer. Pacientul era acolo și întrebat, dar realitatea, cumva, părea să fie pe ecran. Este un exemplu extrem, bănuiesc, dar înrădăcinat într-o schimbare subtilă a felului în care gândim sănătatea noastră. Știința, chiar modernitatea însăși, se concentrează pe boală. Pacientul este „gazda”, dar boala este realitatea definitorie. Spitalele au devenit „infirmerii”,  locuri în care este găzduită boala.

Când m-am convertit la ortodoxie, slujind într-o misiune pastorală, mi-am luat o slujbă de preot de spital în cadrul sistemului medical local. Din punct de vedere medical, nu se asemăna cu nimic din ce văzusem înainte. Pacienții noștri mureau cu toții iar misiunea noastră era de îngrijire paliativă. Nu exista vreo „boală” de tratat – doar pacienți. Exista o „întâlnire a echipei” săptămânal, când toți membrii, de la doctori la asistentele care îngrijeau pacienții, asistenți sociali și preoți, se întâlneau și treceau în revistă cazurile. În acel context, experiența și gândurile unei asistente erau considerate la fel de valide și vitale ca ale doctorului. La urma urmei, nimeni nu avea un contact mai „intim” și mai de aproape cu pacientul decât asistentele. A fost pentru prima dată când am văzut un doctor că ascultă cu atenție asistentele și preoții. Nu exista nimic „activ” care putea fi făcut în afară de a oferi mângâiere și sprijin. Echipa avea o teamă respectuoasă față de realitatea morții, având inevitabil conștiința că experiența pacientului va fi și a ei odată cu trecerea timpului.

Cultura noastră modernă, datorită progreselor strălucite din știință și tehnologie, mută mult prea ușor discuția de la pacienți la boală. Pacienții sunt în cea mai mare parte „nerezolvabili”, în timp ce o boală poate fi izolată, măsurată și (uneori) corectată. Bolile sunt ușoare – oamenii sunt cei dificili.

După Crăciun am mers la înmormântarea unui băiat de 14 ani care a murit de septicemie. Este genul de nenorocire care îi lovește profund pe părinți și comunitatea mai largă. Septicemia este mult mai comună decât își dau seama oamenii, ucigând mai multe persoane decât cancerul. O replică pe care am auzit-o frecvent aici a fost cât de „nenatural” a fost totul, deși „prea devreme” ar fi fost un cuvânt mai potrivit. Puterea tehnologiei a ridicat un fel de baraj împotriva valului mereu prezent al mortalității. Uităm că toți vom muri.

A admite moartea reprezenta o constantă în îngrijirea medicală, atât pentru pacienți cât și pentru echipa medicală. Mă tot minunez de mult să văd ca majoritatea oamenilor din cultura modernă nu au fost prezenți vreodată nici la nașterea nici la moartea unei persoane. Acestea sunt cele două experiențe universal umane și ambele sunt legate de „spital”. În ultima mea parohie anglicană, înainte de a merge la spital, am văzut 120 de morți în 9 ani. Era o parohie mare cu oameni bătrâni, dar m-a pregătit pentru ceea ce avea să vină.

Scrierile mele au fost criticate odată pentru că sunt pline de „angoasă existențială”. Bănuiesc că asta vine din faptul că am fost martor de aproape al morții de multe ori. Nu este teorie, este profund real. Aceeași realitate este adevărul zilnic al existenței noastre: viața este fragilă. În pofida acestei fragilități umane ubicue, noi o ascundem bine. Instituțiile noastre ascund prezența morții. M-a izbit că argumentele în favoarea eutanasiei vin din partea unei culturi care evită adevărul existenței noastre. Bănuiesc că pledoariile pentru moarte reprezintă în primul rând măsuri de mângâiere psihologică pentru cei vii. Ne dorim ca bolnavii să moară în liniște, fără să ne deranjeze.

Într-una din ultimele Sale parabole, Hristos a spus „bolnav am fost și M-ați cercetat”. Nu a fost înconjurat de o cultură tehnologică prin care moartea este negată. Boala și moartea erau la fel de sigure atunci ca și acum. Totuși, învățătura Sa le recunoștea și este în continuare adevărat că cea mai mare pierdere în boală o reprezintă pierderea comuniunii. Boala și suferința ne izolează. Aceasta se întâmplă mai ales într-o cultură care își măsoară succesul prin productivitate și consum. În mod ciudat, nu este neobișnuit să auzi oameni bolnavi care își cer iertare pentru că sunt bolnavi.

Desigur că a trata boala este un lucru bun. Viața mi-a fost salvată de nenumărate intervenții medicale. Totuși, intuiția primară, aceea că boala face din noi o „gazdă” în căutare de ospitalitate, rămâne mereu adevărată. Fiecare persoană bolnavă care este vindecată va deveni din nou bolnavă și va muri.

Scriptura ne spune că „vrăjmașul cel din urmă care va fi nimicit este moartea”. Rugăciunile Bisericii cer „sfârșit creștinesc vieții noastre: fără durere, neînfruntat, în pace; și un răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos”. Precum martirii sperăm să murim bine, prin asta înțelegând ca moartea noastră să fie marcată de victoria lui Hristos asupra morții. Din anii petrecuți în spital mi-a rămas un gând despre cum aș vrea să mor. M-am gândit că cel mai bun lucru pe care îl pot transmite copiilor mei, cu ajutorul lui Dumnezeu, este să moară cum trebuie.  Am văzut asta de mai multe ori.

În mod ciudat această dorință și viziune este necesară de asemenea pentru a învăța cum să trăiești bine. Tradiția monastică a Bisericii ne spune că trebuie să avem mereu moartea în fața ochilor. Într-o cultură unde boala și moartea sunt ascunse privirii, o astfel de concepție ne poate părea morbidă și prost formulată. Sf. Pavel a spus despre sine, „mor în fiecare zi” (1Cor. 15:31). Mai mult, a spus „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” (Gal. 2:20).

Acestea nu sunt idei morbide, ci reamintiri ale adevărului. Ne aducem aminte de adevărul existenței noastre (inclusiv al sfârșitului ei) astfel încât viața noastră să fie modelată de amintirea conștientă a numelui lui Dumnezeu. Când ne rugăm „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine” afirmăm futilitatea și goliciunea existenței noastre, în timp ce la un nivel mai profund afirmăm bunătatea lui Dumnezeu în Hristos care cu moartea pe moarte calcă.