Copiii sub asediu

23/01/2020    |   de Alisson Burr

În „Prințesa și goblinii” George MacDonald portretizează atât un erou neobișnuit, cât și o armă neobișnuită pentru a înfrânge dușmanul. În ceea ce ar fi aproape inimaginabil în cultura de azi, eroul este un băiat de 12 ani iar arma sa sunt versurile. Când goblinii amenință cu atacul, doar un cânt sau niște rime pot înfrânge răul. Eroul, deci, trebuie să aibă o minte formată capabilă să înfrângă o hoardă de atacatori cu poezia potrivită, iar Curdie se potrivește de minune acestui rol: „Principala apărare împotriva goblinilor era versul, deoarece ei urau versurile de orice fel, iar unele nu le puteau suferi deloc. Bănuiesc că nu puteau face ei înșiși niciun fel de versuri și asta era ceea ce le displăcea cel mai mult.”

Personajul lui Macdonald ar trebui să ridice o întrebare: cum ar arăta în lumea noastră un băiat de 12 ani care iese din copilărie și intră în adolescență? Mai precis, ar exista vreo resursă la care să apeleze un Curdie modern în repetatele sale întâlniri cu goblinii, dacă ar fi crescut, din nefericire, într-o familie cu o cultură specifică veacului? Din păcate, zeitgeist-ul nostru ar intra în coliziune și ar zdrobi arsenalul puternic al lui Curdie: un rezervor adânc de imaginație subîntins de un simț al responsabilității și onoarei. Să privim la câteva aspecte culturale care ar face din Curdie aproape o imposibilitate.

În primul rând, absența timpului pentru hoinărit și admirat creația lui Dumnezeu. Un Curdie de secol XXI ar fi renunțat fără îndoială la multe ore petrecute singur prin păduri. Mediul natural ar fi înlocuit cu statul la un birou într-un mediu artificial și copleșitor, la care se adaugă pedeapsa imaginilor digitale care îi asaltează simțurile la fiecare mișcare. Aceasta este marea ironie: izolarea în cameră avea din punct de vedere istoric rolul de pedeapsă pentru cei care încalcă regulile. Dar, părinții moderni ai lui Curdie ar trece cu vederea multiplele știri care vorbesc despre cât de mult își apreciază deținuții cele două ore petrecute în libertate. Și în timp ce mulți condamnați își datorează supraviețuirea psihică acestor momente petrecute în aer liber, puține mame din suburbii sau profesori din clase găsesc potrivit să le ofere copiilor deliciul suprem al timpului afară.

În al doilea rând, deteriorarea literaturii și a artelor. În loc să devină un student al comediilor lui Shakespeare, al versurilor lui Robert Louis Stevenson sau al minunilor lui A.A. Milne, Curdie ar fi crescut astăzi cu multe cărți care fac referire la funcțiile corpului și cu desene care ar putea fi executate de un copil de cinci ani care tocmai a descoperit cum se ține creionul. Mandarinii culturali au abanndonat cu mult timp în urmă datoria lor istorică de a încuraja frumosul și adevărul în artă, prețuind în schimb autoglorificarea hedonistă. La fel de batjocoritoare ar fi expunerea lui Curdie la o literatură care constă în mare parte din balivernele derivate ale filmelor de acțiune și jocurilor pe calculator. Legătura pe care o făcea Sir Walter Scott între caracter și poezie contravine radical sensibilității contemporane: „Învățați-i pe copii poezia. Le deschide mintea, conferă grație înțelepciunii și face să se transmită virtuțile eroice”.

Al treilea, cacofonia sunetului artificial. Curdie-ul nostru transplantat ar fi incapabil să absoarbă sunetele animalelor și copacilor care creează un soi fertil în imaginația tinerilor. În schimb, săracul Curdie se va găsi într-un mediu în care se aude mereu un bipăit, o vibrație, un ding și o trâmbiță. Cum s-a ajuns ca oamenii să trăiască într-un mediu care nici măcar cu 50 de ani în urmă ar fi trecut drept o cameră de tortură distopică?

Al patrulea, un limbaj de aiureli. Limbajul lui Curdie ar suferi cu siguranță influența colegilor săi de secol XXI și ar fi incredibil de plat, murdar și de o calitate care în generațiile precedente ar fi suscitat compasiune (din partea unui profesor de engleză pasionat gata să-l ia sub aripa sa) sau enervare (din partea unui la fel de pasionat adult care detestă un asemenea abuz al limbajului). La ce ar recurge Curdie din punct de vedere literar pentru a-i ține departe de goblini? Educatoarea britanică de la sfârșitul secolului al XIX-lea Charlotte Mason avertiza că „imaginația nu poate fi provocată de sugestiile diluate și palide ale acelui tip de cărți care sunt prea des, din păcate, puse în mâinile copiilor” și că aceeași logică se aplică și limbajului pus în mințile copiilor. Stocul de limbaj de care depinde viața lui Curdie ar înceta pur și simplu să existe.

Al cincilea rând, eliminarea timpului liber. Vai, cum ar putea să stea Curdie-ul nostru modern într-o mină, singur singurel pentru ore întregi, în timp ce aude comploturi puse la cale de goblini de partea cealaltă a minei? Sau cum ar putea să traverseze câmpul la țară fără să se simtă plictisit? În lumea lui Macdonald, acest băiat ar avea o veritabilă fântână de povești, poezii, idei și imagini care să-i țină companie – înmagazinate în capul său dar culese din cărțile, poeziile și cântecele care au reprezentat atmosfera în care a fost crescut de mic. Iar o oră petrecută pe deal ar fi trecut fără să-și dea seama. Prin contrast, o plimbare printr-un traseu montan de astăzi ar scoate la iveală cât s-a deteriorat ideea de copilărie. Copiii se împiedică și cad deoarece au ochii fixați în telefon. Chiar și o plimbare în natură trebuie să fie stricată de mereu prezentele telefoane care cer atenție în orice mediu. Dacă ar trece cineva și l-ar vedea pe Curdie cu un băț în mână cântând un cântec popular, și-ar ridica ochii înroșiți din ecran și s-ar întreba de unde a apărut acest extraterestru.

Al șaselea, obsesia socializării. Dar cel mai dureros ar fi incapacitatea absolută a lui Curdie de a naviga prin ethosul socializării. Cum le-ar putea apăra astăzi Curdie pe prințesa Irene și pe bona ei într-o cultură hipersexualizată și confuză? Curdie a lăsat-o pe Irene la poartă și i-a garantat siguranța și onoarea. Curdie ar fi astăzi batjocorit de înțelepții veacului: „ce patriarh misogin!”, „Nu putea Curdie să vadă că Irene și bona ei ar fi trebuit lăsate să se descurce de unele singure, în fața goblinilor? Cu siguranță, siguranța și onoarea sunt un preț mic față de cauza mai mare a dreptății sociale.”

Și astfel, Curdieul nostru modern nu va avea nicio capacitate de a gândi, de a se odihni, de a-și imagina, de a se mira, de a se încânta, de a proteja, de a apăra și crea. În schimb, și-ar ocupa locul alături de milioane de alți copii, crescut cum se întâmplă să fie robii gândirii de grup, dependenți de endomorfinele eliberate de deviceuri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *