Nu sunt un profet dar în orice fel de conflict între Ceva și Nimic, aș paria pe Ceva, de fiecare dată.
Am citit recent despre una dintre cele mai înțelepte utilizări ale banilor publici americani. O profesoară feministă a fost trimisă în Afganistan pentru a le prezenta oamenilor de acolo măreția bătăliei contra patriarhatului, sau ceva de genul acesta. Mi-o pot imagina cum își aduce de acasă cutiile cu abțibilduri pe care scrie „puneți la îndoială autoritatea” pentru a fi lipite de fundul măgarilor în timp ce aceștia urcă potecile stâncoase.
Sau s-ar putea să fie adezivi Velco pe care să scrie „coexistăm” pentru a fi aplicați pe covoarele de rugăciune, în timp ce noii și îmbunătățiții musulmani vor îngenunchea nu în fața lui Allah, singurul, ci în fața marii ectoplasme, diseminată nediscriminatoriu prin toate religiile, ca o ceață, sau în fața Marii Vinete, căutând doar „sinceritate”.
„De ce voi, credincioșii zeiței Kali, l-ați omorât pe omul de pe stradă și i-ați furat bunurile?”
„Așa trăim noi hoția.”
„Înțeleg. Dar sunteți sinceri când o faceți?”
„Nu trece o zi fără să ne închinăm.”
În sfârșit, feminista nu a adus în Afganistan imnurile mărețe închinate libertății și comuniunii din Apus, de la Goethe și Schiller. Nu a adus arta apuseană, care revelează bunătatea și frumusețea lumii naturale, de la John Constable la Winslow Homer. Nu a adus tipul de închinare revelat în muzica creștină.
Nu. În loc de toate acestea, le-a adus o bucată dintr-un gunoi aparținându-i acelui suprem încrezut pe nume Marcel Duchamp: celebra și stupida „Fântână”, adică un pisoar. Se pare că femeile din audiență se uitau la acel lucru fără să înțeleagă ce e cu el.
Dacă pisoarul ar fi fost executat din platină poate că ar fi putut acoperi costurile operațiunilor militare din Afganistan pentru o zi, deși mai degrabă aș fi înclinat să cred că nu. Poate că ar fi trebuit pur și simplu să parașutăm din avioanele noastre mii de pisoare din platină și să așteptăm ca afganii să se predea complet bulversați sau să moară din cauza râsului isteric.
Putem să nu intrăm în detalii, dar afganii au o cultură. Nu sunt sigur dacă noi, americanii, mai avem astăzi una.
Am citit Coranul în întregime într-o singură zi. Este aspru, ca focul, și singular în scopul său, ca o sabie. Cei care fac rău, iar asta înseamnă în special oamenii cărora le-a fost revelat Coranul și care îl resping, se pot aștepta la o varietate de experiențe în Iad, care sunt reamintite cu o frecvență neobosită, o adevărată delectare în cruzimea lor răzbunătoare.
Coexistăm? În iad.
Nu sunt un musulman. Sunt un creștin – romano-catolic. Dar trăiesc într-un tărâm unde oamenii au uitat ce înseamnă să fii un neam: să fii unit de o moștenire comună care să meargă dincolo de cerințele minimale ale legii și de exigențele muncii. O moștenire a poveștilor, artei, cântecului și închinării.
În termeni largi este moștenirea lumii antice grecești și romane, infuzată de Ierusalim și botezată de credința creștină, care apoi a incorporat energia și caracteristicile culturale ale germanilor, celților și slavilor și ale multor alte popoare. Este o moștenire în mod curent defăimată, atunci când nu este pur și simplu trecută cu vederea de profesori cum este femeia cu pisoarul și de politicienii care o susțin.
Să presupunem că aș spune că trebuie să fim atenți la imigranții din țările musulmane. Aș fi calomniat ca „islamofob” și probabil ca rasist, deși nu văd ce „rasă” îi unește pe berberii din Africa de Nor, indo-arienii din Iran, asiaticii din Indonezia și așa mai departe. Însă, având în vedere Coranul, onus probandi revine celor care vor ca noi să credem că musulmanii, pentru care Coranul este textul suprem, singurul, pot deveni cetățeni deplini într-o civilizație clădită pe Biblie și într-o mulțime de feluri, pe Socrate și Cicero și acea lume antică a investigației raționale spre divin. Ereticul Averroes ar putea deveni, probabil, un astfel de cetățean, și Avicenna, de asemenea, dar acești raționaliști au devenit mai importanți pentru medieviștii occidentali decât pentru musulmanii contemporani.
Dar există o modalitate prin care musulmanii, sau, dacă e să fim cinstiți, oricine, ar putea să se așeze confortabil în Apus: ca niște cuceritori fără dubii al unui popor care s-a înfrânt singur. Nu există niciun fel de război cultural când unul dintre participanți nu se prezintă – asta presupunând că el există. Coranul nu este o carte pentru intelectuali blazați sau pentru vânzătoare care colportează pisoare și lozinci politice pe care le-au auzit pe la seminarii în facultate.
În fiecare an, din facultățile noastre ies milioane de tineri care nu au auzit de Fiul Risipitor, care nu pot descâlci un poem de Tennyson și care în general au o idee deformată despre istoria Apusului: „peste tot a fost la fel de rău”. Le-ar plăcea să-i asigure pe musulmani că, dacă ar fi trăit, ar fi luptat de partea turcilor, nu a lui Godfrey de Bullion – bine, nu ar formula ideea în cuvintele acestea deoarece nu au habar cine a fost Godfrey și nici de unde au venit turcii, pentru ce și când au luptat.
Dacă aș fi musulman, aș da din cap aprobator și aș zâmbi. O victorie fără să tragi un foc.