Comedia: Un manifest

„Lumea este o tragedie pentru aceia care simt și o comedie pentru aceia care gândesc” spunea Horace Walpole. Sau este, oare, invers? Sau era Robert Walpole, cel care spus-o?

În orice caz, sunt de acord, în mare, cu ideea. La 60 de ani, cât am eu, am simțit destul pentru o viață. Sentimentele mele cele mai adânci sunt epuizate, iar de acum sunt pregătit să las emoțiile mai aspre generațiilor mai tinere. Păcatele, războiul, avortul, politica, minciunile oficiale – la timpul meu, m-am indignat îndeajuns față de ele și cred acum că mi-am făcut datoria. Nu că mi-am schimbat părerea, dar e timpul juniorilor să se lupte cu ele. De acum, e timpul comediei pentru mine.

Ceea ce m-a convins a fost excelenta nouă biografie a lui P.G. Wodehouse, „Wodehouse: O viață”, scrisă de Robert McCrum. Wodehouse, poate cel mai mare romancier comic de limbă engleză, pare să fi știut de la bun început ceea ce eu am ajuns să-mi dau seama abia astăzi. Dacă nu poți schimba lumea, măcar poți să înveți cum să te bucuri de ea.

Wodehouse s-a bucurat până la sfârșit, murind la 93 de ani, scriind o carte pe an. În lumea „necăzută” a poveștilor sale, după cum a numit-o apreciativ Evelyn Waugh, Bertie Wooster și Jeeves, Lordul Emsworth și porcii săi, domnul Mulliner, Ukridge Psmith și alți o mulțime trăiesc într-o lume, vag edwardiană, care se înalță ca un reproș elegant și veșnic față de viața contemporană. Contraargumentului care spune că această lume nu mai există, Woodehouse i-a răspuns genial recunoscându-și vinovăția: „Sunt un romancier istoric, ca (Rafael) Sabatini.”

În viața privată Wodehouse nu era nici foarte amuzant, nici spiritual, ci timid, deși toată lumea pica de acord că era extrem de cumsecade. Prieteniile sale, la fel ca și căsătoria, au fost de durată și fără turbulențe. Părea incapabil să-și facă dușmani. Cu excepția scrisului, pasiunile sale erau câinii și golful. Mai târziu în viață s-a îndrăgostit de serialele de televiziune.

Era foarte citit, dar extraordinar de superficial, rămânând doar la suprafața amuzantă a lucrurilor. Dacă a avut vreodată un gând profund în viața sa, l-a ținut pentru sine.
McCrum ne oferă o ipoteză interesantă vis-a-vis de ce temele sexuale nu apar niciodată în ficțiunea lui Wodehouse. El observă că o generație de scriitori care au apărut după scandalul de sodomie al lui Oscar Wilde au ajuns la concluzia că „intimitatea poate fi periculoasă, chiar fatală”. Era pudic prin natură, oricum, iar această reacție extremă i s-ar fi potrivit caracterului său. Relațiile dintre sexe în romanele sale sunt caste până la absurditate.

Ca majoritatea personajelor sale, Wodehouse era destul de inocent, chiar stupid, foarte retras și complet apolitic. În fapt, indiferența sa totală față de politică aproape că l-a costat viața. Un avertisment pentru noi toți. Troţki i-ar fi putut spune: „tu poate că nu ești interesat de război, dar războiul este interesat de tine”. Iar Al Doilea Război Mondial s-a dovedit a avea un interes special pentru P.G. Wodehouse.

În anul 1940 Wodehouse și soția sa locuiau în Franța când au ajuns acolo armatele germane. Nu acorda niciun fel de atenție războiului dintre Germania și țara sa de baștină, Anglia, și nici nu înțelegea de ce ar trebui să îl preocupe acest lucru, așa că nu a făcut niciun efort să plece.

Germanii l-au băgat în lagăr și rapid, după ce au descoperit că era un scriitor celebru, i-au cerut să facă niște interviuri radio. S-a conformat îndatoritor. Ce putea ieși rău din asta? Inabilitatea sa de a-și face dușmani i-a pricinuit căderea.

Interviurile erau inocente, dar germanii s-au gândit că prada lor ar putea avea valoare de propagandă dacă ar afirma că este bine tratat, după cum a admis el că era. Din moment ce asta contrazicea propaganda britanică despre naziști, interviul nu a fost bine primit în Anglia. Chiar deloc.

S-a iscat o furtună în țara de baștină. A fost denunțat ca „trădător” în ziare și în Parlament. Au existat cereri energice pentru a fi executat și a urmat o cercetare oficială a comportamentului său. În cele din urmă, a fost absolvit de toate acuzațiile, dar raportul oficial a fost ținut secret mult după moartea sa, în anul 1974.

Între timp, Wodehouse avea la rândul său apărători energici, care nu doar că iubeau opera sa, dar în același timp sesizau absurditatea grotescă a acuzațiilor și amenințărilor împotriva lui. Apărătorii săi principali, deloc surprinzător, au fost George Orwell și Malcolm Muggeridge, amândoi distingându-se în timpul vieții lor pentru rezistența în fața isteriei politice dominante. Atmosfera poate fi înțeleasă printr-un raport despre cazul Wodehose scris de Winston Churchill spre sfârșitul anului 1944: „Am prefera să nu mai auzim vreodată de el… Numele său duhnește aici, dar nu va fi trimis la închisoare. Totuși, dacă nu există altă soluție, ar trebui să fie trimis din Franța în Anglia, iar dacă nu există altă acuzație împotriva lui, poate să trăiască izolat undeva sau se poate duce la naiba imediat ce este un loc liber.” Astăzi, un astfel de dispreț brutal pentru neutralitatea pacifistă este considerată model. Blestemați făcătorii de pace! Iar P.G. Wodehouse s-a nascut pentru a face pace.

Deși Wodehouse a scăpat de acuzațiile legale, pata a rămas pentru toată cariera. Wodehouse însuși a manifestat căință: „M-am făcut de râs și acum trebuie să-mi ispășesc vina.” Până și înțelegătorul liberal McCrum crede că Wodehouse a făcut ceva cu adevărat greșit și este surprins neplăcut că subiectul său a rămas întotdeauna consternat de scandalul pe care l-a stârnit. După război, cei doi Wodehouse s-au mutat în Long Island cu multele lor animale de casă și nu s-au mai întors vreodată în Anglia (…)

Ceea ce ne arată că, în epoca noastră, chiar și comedia subțire are o sarcină ingrată. Glumești pe propria piele. Poliția Umorului patrulează, mereu vigilentă. Indiferent cât de amuzant este ceva, se poate lovi de acuzația dezastruoasă că este „ofensator”. Nu contează că ceea ce este ofensator pentru cineva îi face pe alți 100 să se tăvălească de râs. Aș vrea să știu, cine le-a dat acriturilor dreptul de veto asupra distracției?