Un neam fără memorie moare

Există motive politice serioase atât practice cât și pragmatice pentru a prezerva statele națiune într-o lume din ce în ce mai globalizată. Ca un nivel protector de democrație localizată, națiunile reprezintă o apărare democratică împotriva dominației politice și economice a organizațiilor internaționale și transnaționale care nu au niciun mandat cu adevărat democratic pentru puterea pe care o dețin și care, realist vorbind, sunt mai presus de orice fel de control democratic. Astfel de organizații transnaționale se pot transforma cu ușurință în guverne mondiale embrionare dacă prezența unor puternice state națiune nu va preveni acest lucru. Din acest motiv Brexitul reprezintă o victorie a libertății nu doar pentru Marea Britanie, ci pentru întreaga lume și tot din acest motiv rezistența Poloniei și Ungariei, în interiorul UE, semnifică, de asemenea, o victorie a libertății.

Problema este aceea că națiunile nu sunt doar constructe politice, ci sunt realități culturale distincte. În cel mai bun caz, statele națiune sunt expresii locale ale unei culturi trăite și vii. În măsura în care așa stau lucrurile, statul națiune reprezintă o expresie și o apărare politică a felului în care trăiește un neam, un mod de a prezerva și a proteja identitatea colectivă a unui popor. Atunci când lucrurile nu stau așa, statul politic poate fi văzut ca un construct artificial, un dușman al oamenilor care trăiesc sub jurisdicția sa. Exemple de astfel de constructe artificiale, care calcă în picioare culturile locale, sunt defunctul și de tristă amintire Imperiu Sovietic sau prezenta și la fel de jalnica Uniune Europeană. Astfel de entități politice nu sunt națiuni, ci imperii.

Din moment ce națiunile sunt în primul și în cea mai mare parte realități culturale, viabilitatea și sustenabilitatea pe termen lung a statelor națiune depinde de existența unei culturi naționale vii și sănătoase. Dacă se ofilește cultura și decade, statul națiune se va ofili și va decădea la rândul său. Odată ce se petrece acest lucru, dacă nu este prevenit și nu i se schimbă direcția printr-o renaștere vie a culturii, tot ceea ce va mai rămâne sunt jelaniile care urmează după moartea cuiva. Și pentru a rămâne în cadrul aceleiași metafore, o națiune trebuie să fie trează pentru a evita un suicid somnambulesc.

Când ne trezim din somn, primul lucru care se întâmplă este să ne amintim cine suntem și unde ne aflăm. Ne așezăm în conștiința unei realități pentru a o putea trăi deplin. Aceasta este adevărat atât pentru națiuni cât și pentru indivizi. Trezirea unei națiuni nu se poate face fără restaurarea memoriei colective a unui popor. O astfel de memorie ne arată cine suntem și unde ne situăm ca o cultură vie în contextul lumii întregi. Această restaurare a memoriei este esențială. O cultură vie are nevoie să fie înrădăcinată în memorie astfel încât trecutul să fie o prezență vie a actualului. Pierderea unei astfel de memorii, amnezia care derivă din ignorarea istoriei, a literaturii și a artelor, este mortală. O națiune care își pierde contactul cu rădăcinile sale culturale se îndepărtează tocmai de hrana necesară pentru a trăi.

Aceste meditații cumva premergătoare au fost iscate de știrea că locuința istorică a lui G.K. Chesterton se află în pericol de a fi demolată pentru a face loc unei clădiri de apartamente. Un astfel de vandalism cultural nu reprezintă doar o declinare a datoriei din partea celor care au puterea de a preveni acest lucru, dar este și un exemplu  al tipului de cinism dezrădăcinat care reprezintă tocmai dangătul de moarte al unei culturi naționale și, în consecință, dangătul de moarte al statului națiune. Ar trebui să ne reamintim, în context, vorba de duh a lui Oscar Wilde, conform căruia un cinic este acela care știe prețul oricărui lucru dar nu cunoaște valoarea niciunuia. Dacă va câștiga cinismul, nu va rămâne nimic de valoare.

S-ar putea, desigur, argumenta că distrugerea unei case importante din punct de vedere istoric și cultural dintr-un orășel aflat la nord-vest de Londra cu greu ar putea fi picătura care umple paharul. Totuși, este simptomul unei boli care, dacă nu va fi tratată, se va dovedi mortală. Dacă un neam nu își aduce aminte de moștenirea sa și nu este gata să lupte pentru ea, va rămâne fără un trecut pentru care să lupte. Își va pierde moștenirea în favoarea miopiei inerente a forțelor pieței, la fel cum fiul risipitor dintr-o familie bogată își cheltuie averea în cazinourile din Monte Carlo. O astfel de persoană, o astfel de națiune, plătește prețul traiului orientat doar către prezent, nepăsător față de trecut și pe care îl așteaptă o viață de sărăcie și mizerie mâine. Să nu ne facem iluzii – iar asta este adevărat atât pentru Statele Unite, cât și pentru Marea Britanie – o națiune care își pierde memoria își pierde viitorul.