Chiar și în anii când mă dădeam în vânt după Uniunea Europeană, reușea să mă plictisească. În viața mea a apărut ca subiect de discuție după sfârșitul Războiului Rece. Până atunci, îl repezeam fără menajamente pe un prieten care insista cu patima disperată a unui profet ignorat că reprezintă o chestiune importantă. Când Armata a Treia a URSS se afla încă în Germania de Est iar minunata Praga era în continuare înghețată de despotism, părea că această problemă nu contează. Cineva a descoperit recent o înregistrare cu mine din 1994 în care spuneam același lucru, așa că nu pot pretinde, chiar dacă aș dori lucrul acesta, că sunt un vechi combatant în dezbatere. Puteai vedea Războiul Rece ca o forță materială, întipărit în beton armat și oțel ruginit. Îl puteai chiar mirosi în Berlinul de Est cu parfumul său de cărbuni. Și ar fi trebuit să fii foarte orb să nu vezi provocarea pe care URSS o adresa conștiinței, abuzul psihiatric pentru a tortura și a zdrobi dizidenții fiind probabil cea mai respingătoare dintre multe sale crime.
Nu se întrevedea proiectul european. Dacă mergeai la Bruxelles, mâncai un prânz cum trebuie și ți se spunea să nu te îngrijorezi. Prindeai ceva la sfârșitul unui document într-un limbaj de lemn al unui politician german. Proiectul european se făcea simțit mai ales prin dispariții: dispariția frontierelor ca urmare a Acordului Schengen, dispariția monedelor naționale de pe continent. O singură dată am văzut proiectul european cu fața sa opresivă, foarte solicitantă și agresivă – iar asta s-a întâmplat într-o chestiune asupra căreia eu eram aproape singurul care se îngrijora. L-am văzut pe un comerciant britanic pe nume Steve Thonburn anchetat neobosit și cu cerbicie pentru crima de a vinde banane clienților săi în funzi și nu în kilograme. Acesta este genul de lucru care mă face un furios necontrolat. Am întrevăzut pentru prima oară cum este să simți multiplele umiliri și subjugări și ocupări ale străinilor. Și în acel moment am devenit ceea ce vechiul meu prieten era: un Bătrân Lup de Mare, cu ochii lucind și degetele noduroase strângând încheieturile trecătorului, ars de o patimă clocotitoare pe care nu o putea împărtăși. Cui îi pasă de vechile și prosteștile tale uncii, inci și furlongi? Și cu toate astea, involuntar, mie îmi păsa. Aveam aceeași problemă cu common law-ul britanic față de Codul Civil și Dreptul Roman. Acestea sunt moșteniri neprețuite, unice, fapte și în același timp simboluri ale vechii libertăți.
Am citit istoriile – „The Blessed Plot” scrisă de liberalul Hugo Young și „The Great Deception” de conservatorii Christopher Booke și Richard North. M-a izbit cât de similare sunt în descrierile lor. Ambele cărți descriu proiectul european ca pe un efort neîncetat și ascuns de a crea ceva ce nu s-a mai văzut până acum, un imperiu fără împărat, un stat supranațional care nu își recunoaște însăși statalitatea. Din moment ce sunt fascinat iremediabil de istoria Europei în secolul al XX-lea și de repetatele încercări ale Germaniei de a domina continentul, mi se părea că Uniunea Europeană este Continuarea Germaniei prin Alte Mijloace, împământenirea civilizată și pașnică a dominației asupra Europei de Vest care a devenit inevitabilă după înfrângerea lui Bonaparte în 1815. În fapt, îmi place Germania atât de mult încât acolo mă duc în concediu și mi-ar plăcea să trăiesc. Admir cum au creat o societate liberă și bazată pe lege, pe ruinele unui tiranii sângeroase. Pot observa cu ușurință de ce membrii fondatori ai Pieței Comune și-au dorit o astfel de fuziune. Înțeleg de ce ultimii veniți au văzut în asta un fel de casă pentru convalescenți unde se puteau întrema după dictatură sau dominație sovietică. Dar nu puteam înțelege de ce ar trebui ca Marea Britanie să fie parte din acest proiect politic.
Ceea ce speram era să părăsim Uniunea Europeană ca parte dintr-o contrarevoluție împotriva tuturor greșelilor din ultimii 50 de ani. Credeam că asta va implica, mai presus de toate, distrugerea Partidului „Conservator” Britanic, care a ocupat locul ce ar fi trebuit să aparțină unei formațiuni politice patriote, creștine și conservatoare. Apoi totul s-a răsturnat cu fundul în sus.
Printr-un straniu fenomen, Partidul Conservator și-a dat seama că era într-un pericol real. Nu era ceva coerent sau rațional, mai degrabă ceva foarte instinctual. La urma urmei, sprijinul acordat UE făcea evident faptul că nu este ceea ce pretinde că este. Pe măsură ce problema UE s-a întrețesut cu nivele foarte nepopulare de imigrare în masă și cu o nemulțumire generală față de felul în care este condusă țara, a încercat să ascundă problemele printr-un referendum. Se așteptau ca referendumul să rezulte într-un vot masiv pentru a rămâne în UE. Dar nu s-a întâmplat asta și astfel am avut trei ani care au semănat cu un meci de cricket jucat fără minge de oameni legați la ochi. Iar de aici a rezultat concluzia ciudată că tot ceea ce ne dorim e mai mult comerț liber cu Indonezia, pentru că, după câte îmi pot da seama, cam asta este ceea ce am primit.
Dumnezeu știe ce se va întâmpla cu Marea Britanie. Guvernul sigur nu știe. Dar am un presentiment neliniștitor că în loc să sacrificăm Partidul Conservator pentru a salva țara, am sacrificat țara pentru a salva Partidul Conservator.
