Cel nelegiuit fuge fără ca nimeni să-l urmărească, iar dreptul stă ca un pui de leu fără grijă, susțin Pildele lui Solomon, dar nu rezultă de aici că nelegiuiții nu fug şi atunci când cineva chiar îi urmărește. Cei nelegiuiți au, de asemenea, tendința de a protesta atunci când știu ca fac o greșeală, cum se întâmplă de pildă cu arhitecții care continuă să nege că în ultimii cel puțin 70 de ani au nenorocit lumea prin afișarea unui funcționalism disfuncțional și prin crearea unor clădiri atât de urâte încât îl fac pe monstrul lui Frankenstein să pară Clark Gable.
Refuz să gândesc atât de rău despre arhitecți ca ființe umane încât să-i cred complet inconștienți cu privire la ceea ce au făcut. Mai degrabă, mi-e milă de ei. Sunt ca acei purtători de cuvânt guvernamentali care au trebuit să susțină public lucruri de nesusținut, ceea ce este întotdeauna un lucru dezagreabil și enervant. După cum ofițerii de presă guvernamentali inventează un limbaj plin de eufemisme polisilabice pentru a camufla catastrofa produsă de stăpânii lor, la fel și arhitecții vorbesc o limbă care este fie de neînțeles sau, dacă se poate înțelege, este complet pe lângă subiect.
Iau ca ilustrație replica dată de un profesor universitar de arhitectură la propunerea președintelui Trump ca de acum încolo clădirile federale să fie ridicate doar în stilul de arhitectură clasică indiferent de cost sau de mărimea construcției. Nu are sens să îl numesc pe profesor, deoarece ținta mea este ghilda sau secta de care aparține, mai degrabă decât individul. Articolul său în care protestează față de această propunere este simptomatic pentru o anumită categorie.
El începe cu un argument al autorității: citează un număr de organizații arhitecturale americane foarte critice sau temătoare față de ordinul președintelui. Dar asta este ca și cum ai aduna opiniile Partidului Comunist din URSS, ale KGB și ale Armatei Roșii pentru a descoperi dacă a fost comunismul la fel de rău precum se spune. Tocmai natura autorității arhitecților este problema aflată în dezbatere.
Proiectul președintelui începe cu un punct care mie mi se pare indiscutabil, și anume că mare parte, dacă nu mai toate, clădirile federale ridicate în ultima jumătate de secol au fost în cel mai bun caz banale și în cel mai rău caz hidoase. Dar în anii ’30 și chiar și mai târziu, se construiau clădiri federale care reprezentau (și vor reprezenta întotdeauna) un atribut superb al orașului, cum este Curtea Supremă și Monumentul Comemorativ al lui Jefferson. Și nu este posibil ca ceea ce a fost atunci posibil să nu mai trebuiască să fie posibil acum.
Potrivit hotărârii luate de președintele Trump, arhitectura clasică, care își trage inspirația din Grecia și Roma antică, simbolizează aspirațiile către democrație și domnia legii ale Părinților Fondatori americani. Criticii obiectează că ambele societăți erau societăți sclavagiste, susține profesorul, și chiar așa era, proprietarii de sclavi din statele sudiste din America au construit conace neoclasice pe plantațiile lor. Cred că ambele argumente își ratează ținta, deși a respinge lumea clasică doar pentru că era o lume și a proprietarilor de sclavi înseamnă a nega cealaltă moștenire a sa mult mai trainică, și – potrivit logicii – înseamnă a respinge fundația republicii americane deoarece unii dintre Părinții Fondatori erau proprietari de sclavi (și nu exista nicio femeie printre ei). Istoria este, sau ar trebui să fie, ceva mai mult decât proiecția retrospectivă a entuziasmului sau a obsesiilor noastre morale.
Mai mult, modernismul și succesoarele sale sunt mult mai pătate de ideologiile fasciste și comuniste. Și în timp ce clădirile clasice nu sunt în niciun fel murdărite de sclavagism – cineva nu se uită la Maison Carrée din Nîmes pentru a se gândi la „sclavagism” – clădirile moderne transmit adesea megalomania, atât a arhitectului cât și a patronului său, și este adevărat că dictatorii au construit adesea într-un stil care ar putea fi numit clasicism-tiranic. Dar modernismul începutului de secol a rămas la modă, cu rezultate groaznice, mare parte dintre inițiatorii modernismului fiind ei înșiși niște firi înclinate spre totalitarism – doreau în mod explicit să legifereze stilul arhitectural al întregii lumi – iar inumanitatea lor reiese evident din ceea ce ei au construit.
Oricum ar fi, asociațiile politice ale clasicismului și modernismului (și a urmașilor săi, cum ar fi brutalismul și deconstructivismul) sunt pe lângă subiect. Ceea ce contează este că arhitectura clasică, chiar și atunci când nu era de cea mai bună calitate, nu este atât de rea precum genul de lucruri pe care le construiește Thom Mayne. Poate atinge grandoarea prin eleganță și nu doar prin dimensiuni ori prin tendința de a face ființele umane să fie bineprimite acolo precum gândacii într-o pungă de făină. Contează să construiești bine și frumos, și nu văd cum ar putea cineva să nu ajungă la concluzia că, de pildă, National Gallery of Art din Washington este incomparabil superioară față de recenta extindere a galeriei Tate Modern din Londra.
Dar punctul cheie din argumentația profesorului este acesta: „mă tem că ordinul președintelui va strivi în cele din urmă inovația și subvențiile federale recente pentru experimentare arhitecturală.” Cu alte cuvinte, va obstrucționa libertatea arhitecților de a construi ceea ce au ei chef să construiască – cu rezultatele care se văd astăzi peste tot.
Inovația și experimentele arhitectonice nu sunt niște bunuri în sine. Ele trebuie judecate după fructele lor, nu pentru noutatea, originalitatea sau faptul că sunt fără precedent. Construcția unui zgârie nori din unt înghețat ar fi o inovație, dar inovația nu ar fi suficientă pentru a absolvi de vină greșeala aceasta. O roată triunghiulară ar fi o inovație, dar nu ar reprezenta un pas înainte.
Articolul depune mărturie pentru ceea ce preambulul ordinului prezidenţial spune: moderniștii și urmașii lor nu au niciun fel de considerație pentru frumos. Autorul profesoral laudă astfel noua ambasadă americană din Londra: „ambasada combină designul provocator cu ultimele inovații în siguranță, în timp ce încorporează sisteme de construcție ecologică pentru a reduce costurile energetice. Împreună, cred că propun imaginea unui guvern federal avansat tehnologic și iluminat.”
Niciun cuvânt despre frumos – ceea ce nu este o surpriză, din moment ce este o monstruozitate, deși, ce-i drept, doar una printre multe altele.
Și de ce un design provocator? Cine trebuie să fie provocat și pentru ce? Arhitectura nu este o caricatură, o piesă de teatru, un roman, o glumă. Remarcați, de asemenea, orice mențiune la frumusețe și eleganță din acest ditiramb. Dacă există ceva care să ilustreze precis ceea ce ordinul prezidențial afirmă în preambulul său, acesta este.
Ceea ce proiectează clădirea nu este o iluminare, ci o inumanitate completă, o tendință spre dictatură, o scară inversată de valori, o lipsă de discriminare estetică, și o predare în fața unei clici care se autogenerează și se perpetuează. După cum s-a exprimat Thom Mayne, unul dintre liderii acestei secte, el ar vrea să construiască doar pentru alți arhitecți, singurele persoane calificate să judece și să admire ceea ce face. Cu toate acestea, chiar și el are o suspiciune, undeva pe acolo prin minte, că a făcut o lume mai rea decât cea pe care a găsit-o.
Volumul de eseuri „Cultura noastră – Ce a mai rămas din ea”, de Theodore Dalrymple, este în curs de apariție la Editura Contra Mundum.
