Pe mine mă îngrijorează tinerii

Cu toții suntem acum îngrijorați de bătrâni. Dar pe mine mă îngrijorează și tinerii. Mă îngrijorează lipsa lor de minte socială și absența fibrei morale pentru a face față la o criză atât de profundă cum este pandemia Covid-19. Mă tem că acest cult al fragilității este atât de răspândit printre tineri încât unii vor avea probleme în a fi la înălțimea ocaziei de a înfrunta răul ce bate la ușa societății noastre.

Prima noastră prioritate trebuie să fie, desigur, bătrânii. Știm că virusul este mai periculos pentru ei decât pentru alte grupe de vârstă. (Deși mi-aș dori ca media să înceteze a mai lăsa impresia că fiecare bătrân care ia virusul va muri. Nu este cazul. A răspândi frica printre bătrâni este în sine un tip de boală, care produce un rău fizic și moral unor oameni care se simt oricum adesea foarte izolați.)

Dar pentru a-i proteja pe bătrâni în aceste zile sumbre – luni sumbre, de fapt – avem nevoie de rețele comunitare puternice. Avem nevoie de o solidaritate socială reală. Și după cum a înțeles atât de bine John Stuart Mill, o societate puternică rezultă din suma unor indivizi puternici.

Aceasta este una dintre cele mai mari probleme cu care ne confruntăm în secolul al XXI-lea: o penurie de „naturi puternice”. Astăzi este mai cool să fii o victimă decât să fii o persoană autonomă moral. Suntem încurajați să facem publicitate vulnerabilităților noastre mai degrabă decât să sărbătorim realizările noastre ieșite din liberă voință. „Naturile fragile” sunt la ordinea zilei, mai ales printre tineri, care interpretează fiecare slăbiciune ca pe o lovitură fatală dată mândriei de sine iar fiecare idee cu care nu sunt de acord ca pe un act de opresiune structurală.

Am învățat această nouă generație să se teamă de problemele și greutățile vieții înseși. Sistemul de educație promovează mândria de sine, care nu face altceva decât să se explice pe sine: îi încurajează pe copii să își prețuiască sinele mai mult decât orice altceva.

Universitățile sunt copleșite cu „spații sigure” în care tinerii se refugiază din fața dificultăților produse de gândirea critică și de diferențele de opinie. Avertismentele sunt atașate de cărți ca nu cumva conținutul să-i șocheze pe tinerii cititori și – scandalul scandalurilor – să le știrbească ceva din mândria de sine.

Creșterea copiilor, de asemenea, s-a schimbat. Copiii ies afară mai puțin. Intră în mai puține ciorovăieli. Numărul tinerilor care au o slujbă în afara școlii s-a prăbușit. Cercetare după cercetare revelează că generația milenialilor fumează mai puțin, bea mai puțin decât generația de dinainte – o dovadă (în plus) a rezistenței lor în fața maturizării, a dorinței de a rămâne cât de mult este posibil în grădinița spațiilor sigure .

Rezultatul este o generație căreia îi lipsește rezistența. Ca lucrurile să fie și mai rele, cele mai la modă tendințe politice printre mileniali – în particular politica identității și disprețul în vogă pentru bătrâni – se cuplează cu un cult al fragilității pentru a crea o generație care pare adesea în derivă față de societate.

Politica identității cu atenția obsesivă pe identitatea de gen, pe sexualitate și istoria rasială șamd, ridică la nivel de artă atenția acordată sinelui. Iar politica frecvent agresivă a generaționalismului, în care bătrânii sunt văzuți cu un dispreț fățiș, îi separă pe tineri de bătrânii lor.

Oamenii se referă adesea la Covid-19 ca la furtuna perfectă. Dar tendințele și ideile care îi modelează pe tinerii de azi contribuie de asemenea la această furtună perfectă. Slăbiciuni performative, auto-obsesia identitară, distanța față de oamenii bătrâni și de înțelepciunea lor: aceasta este furtuna influențelor care i-a privat pe tineri de „naturile puternice” care sunt fundamentale pentru o societate puternică și sănătoasă.

Aceasta nu este vina lor desigur. Este o poveste a neglijenței sociale. Noi, ca societate, am neglijat una dintre sarcinile principale ale relațiilor intergeneraționale: a le transmite cunoașterea și forța celor tineri. În loc de asta, le-am flatat mila de sine și le-am inculcat un gust pentru slăbiciune.

Și asta este ceea ce mă îngrijorează: într-un moment în care societatea chiar are nevoie să tragă la comun, când avem nevoie urgentă de curaj și solidaritate transgenerațională, se vor ridica tinerii la înălțimea momentului? Vor reuși să își jertfească sinele și să își asume riscuri vitale pentru acea „iubire pătimașă a virtuții” pe care Mill o considera fundamentală pentru o societate bună?

Desigur că nu este totul pierdut. Pentru început, această cultură nu este omnipotentă în rândul tinerilor. Mulți, foarte mulți tineri se revoltă împotriva culturii identității și fragilității. Mai mult, nu există ceva mai potrivit ca o criză socială genuină pentru a scoate din oameni dorința latentă de conexiune socială, de a fi un participant în ceva mai important decât propria persoană.

Va face Covid-19 asta? Va reuși această amenințare biologică să-i încurajeze pe mileniali să renunțe la obsesia excentrică cu exprimarea sinelui și să le deschidă ochii la nevoia de a ieși din sine și de a păși în lume? Să sperăm că va fi așa.