Drumul spre tiranie este pavat cu pandemie

În urmă cu câteva săptămâni, cuvântul de ordine era „temporar”. Acum auzim de  „indefinit”. Subiecții Americii recent rămași fără locuri de muncă și arestați la domiciliu pot fi iertați dacă încep să se întrebe din spatele măștilor de protecție: dacă politicienii și mass media continuă să pledeze pentru măsuri din ce în ce mai draconice (inclusiv aceea a unui corespondent la Casa Albă care a sugerat ca guvernul federal să închidă toate băcăniile), ce aspecte ale minunatei noi lumi în carantină vor pune definitiv în umbră libertatea americană?

Cineva ar putea riposta că aceasta este o întrebare cinică atunci când vecinii ne mor și spitalele rămân fără ventilatoare. Fostul meu preot din colegiu se află printre victimele coronavirusului, iar băiețelul meu de 7 ani care are astm se află în grupa de mare risc. Și cu toate astea cred că trebuie să ne punem întrebări – pentru că dacă nu acum, atunci când? Istoria este plină de exemple ale unor situații de urgență care duc la tiranie, și este rezonabil să presupunem că tiranii care se vor ridica din resturile acestei panici naționale vor avea o îngăduință și mai redusă pentru astfel de întrebări.

Dacă tirania vă pare îndepărtată, gândiți-vă că în momentul în care aleșii începeau la vedere să dezbată anularea unor libertăți civile de frica noului virus, Congresul se străduia din greu să reautorizeze unele dintre cele mai discutabile articole ale precedentei exagerări în fața unui atac extern – orwellianul „Patriot Act”. Ar fi trebuit să luăm aminte și să ne gândim înainte de a fi Adrian Monk (eroul unui serial polițist – n.trad.) vs Apocalipsa.

Să ne înțelegem, Covid-19 este o amenințare reală. Dar din nou, la fel a fost și cu talibanii. Însă cine dintre noi și-ar fi imaginat pe 11 septembrie 2001 că frica noastră colectivă – și în mare parte rezonabilă – de teroriști va duce la schimbări imense de paradigmă militară, civilă și geopolitică, și nu se va rezuma doar la aruncatul unor bombe asupra unor bunkere locuite de islamiști cu bărbi?

În criza actuală, guvernatorii ne asigură că măsurile de izolare socială sunt temporare și necesare. Mulți americani sunt de acord – și s-ar putea să aibă dreptate. Dar am stat să ne gândim cât de ușor mulți dintre noi am îmbrățișat schimbările temporare și necesare în zilele, săptămânile, lunile și anii care au urmat după 11 septembrie doar pentru ca în final să regretăm aspecte semnificative din efortul nostru de apărare?

La aproape două decenii de la acea stare de urgență, țara noastră rămâne într-un război permanent cu diferite facțiuni din Orientul Mijlociu. Încă îi percheziționăm agresiv în aeroporturi pe băieții de cinci ani și pe bătrânii aflați în scaune cu rotile. La Guantanamo Bay deținuții sunt arestați pe termen nedeterminat, fără proces. Și mulțumită în mare parte Patriot Act, agențiile federale și-au păstrat puteri imense de a spiona cetățenii americani fără să aibă nevoie de un mandat judecătoresc. Între timp, armele de distrugere în masă pe care le-am căutat sub fiecare fir de nisip din Irak s-au dovedit a fi un fel de bluf psihologic pe invers, iar perspectiva grandioasă a lui George W. Bush asupra Orientului Mijlociu, în care populația este gata să îmbrățișeze cauza principiilor democrației apusene – dacă le dăm doar un ghiont ușor – nu s-a materializat.

Cum se aseamănă eșecurile de la 9/11 cu pandemia? Pentru început, prin felul în care experții exagerează amenințarea iar apoi vin cu informații false. Estimarea în privința deceselor a fost scăzută amețitor, de la milioane de morți la sute de mii, iar în final la zeci de mii. Într-o zi, virușii sunt prea grei pentru a sta în aer. În momentul următor, aerul pe care îl inhalăm este plin de invadatori virali din Wuhan. Ni se spune că măștile sunt degeaba și ar trebui, deci, să le donăm doctorilor pentru care măștile nu sunt degeaba. În timp ce ne prindem mintea să descifrăm această contradicție, povestea este schimbată dintr-odată. Acum suntem penalizați dacă trecem de proprietatea noastră fără a fi costumați ca hoții de tren sau ca omul rău din Batman.

Între timp, numărul actual al infectărilor și morților este în continuare comparat cu rata incredibil de mică a morților din China, deși lipsa de transparență și onestitate a acelei țări este cea care a provocat de la bun început această criză. Ceea ce este și mai rău este că statisticile din SUA nu fac deosebirea între cei care au murit din cauza covid-19 și aceia care au murit din alte cauze, dar erau infectați cu Covid 19. Dacă un critic atrage atenția, chiar și la nivelul simplei aparențe, că decesele nu au o mare semnificație în contextul ratei mortalității generale din SUA, iar că acea curbă înfricoșătoare este cu mult mai puțin înfricoșătoare când este prezentată ca procent din populația totală, criticul este pus la pământ cu argumente de tipul „cruzime”, „insensibilitate”, „prioritizează economia asupra vieții umane”. După cum se spune: „și o singură viață dacă am putea salva”. Dar treaba guvernului nu este de a salva o singură viață, deoarece legile nu afectează o singură viață. Nu interzicem șofatul doar pentru a salva un singur om nenorocos care merge pe jos. Nu interzicem baseball pentru a salva un singur fan care primește o lovitură mortală în cap. Contextul statistic are importanță.

În timp ce recomandările în privința măștilor ar putea fi văzute în mod plauzibil ca o schimbare rezonabilă de opinie, o altă eroare mai dificil de justificat este dezgustătoarea campanie de dezinformare împotriva hydroxychloroquine. Imediat ce președintele Trump a spus că medicamentul are un anumit potențial de a vindeca boala, media – doar din simpla dorință de a-l discredita pe Trump – a început să publice povești de groază despre ororile acestui medicament exotic. În loc să-și facă temele și să sublinieze că hydroxychloroquine este un medicament anti-malarie recomandat precum sunt recomandate bomboanele celor cu rău de călătorie, televiziunile de știri au ales să relateze cum un american a înghițit un detergent pentru acvariu și a murit. Propaganda iresponsabilă a presei conduce la consecințe în lumea reală. Unii guvernatori au interzis remediul, deși nu există încă un tratament alternativ, iar Agenția de Reglementare a aprobat pentru folosire medicamentul.

Acest atac șocant asupra libertății americanilor de a căuta tratamente rezonabile sugerează o amenințare mai profundă a reglementărilor. O declarare a „stării de urgență” le dă guvernatorilor puteri de zei, dar cu toate acestea multe dintre declarații au fost făcute nu ca un răspuns la situația de urgență prezentă, ci ca o anticipare a unei stări de urgență proiectată statistic. Dacă „starea de urgență proiectată” reprezintă standardul prin care astfel de puteri devin valide, ce îi împiedică pe guvernatori să angajeze statisticieni care să asambleze justificări matematice pentru puteri veșnice? Și care sunt mai exact acele puteri? Guvernatorii înșiși par că nu știu.

Guvernatorul New Yorkului, Andrew Cuomo, a decis că poate amenința cu închiderea definitivă bisericile care încală ordinul de carantină. În California și Carolina de Nord, poliția s-a simțit împuternicită să încalce dreptul la liberă exprimare al unor protestari pro-viață, arestându-i, deși protestatarii respectau cu sfințenie regulile de distanțare socială. Iar pe drumurile din iubitoarea noastră de libertate America șoferii sunt opriți de poliție fără nicio suspiciune rezonabilă și forțați să demonstreze că se deplasează pentru un scop „esențial” (așa cum este definit unilateral de guvernator).

Dacă media nu ar fi atât de obsedată de ura împotriva lui Donald Trump, ar fi trebuit să aibă suficientă curiozitate pentru a se chestiona dacă un comandant șef ar trebui să invoce puteri extraordinare pe timp de pace. Este legal? S-a mai întâmplat asta? Este această abordare un teren fertil pentru abuzuri? Acestea sunt întrebări pe care corespondenții de la Casa Albă ar trebui să le pună neîncetat. În loc de asta, ei recurg la aceleași vechi distracții tabloide cum ar fi disparitățile rasiale din rata infecțiilor, ca și cum o societate cu adevărat egală ar trebui să garanteze un număr egal de victime ale bolii în rândul tuturor raselor.

Pandemia va trece, desigur. Dar dacă se va întoarce? Ce se întâmplă dacă singurul efect al ordinelor de izolare și al închiderii tuturor afacerilor „non-esențiale” este de a amâna izbucnirea până în toamnă? Ne vom pierde din nou libertatea? Devine o formă mai tolerabilă de carantină, un soi de parte regulată din sezonul anual de gripă? Un vaccin ar putea să facă aceste întrebări inutile, dar ridică în aceleași timp alte probleme. Ne putem încrede în companiile farmaceutice – aceleași care duc războaiele curente împotriva tratamentelor alternative – că ne vor oferi la cerere vaccinul și că nu ni-l vor băgat pe gât? Dacă producătorii vor lansa o combinație de vaccin Covid-19 ROR, vor putea familiile să refuze acest vaccin pe motive religioase, medicale și filosofice? Imaginați-vă că încercați să-i explicați doctorului de la școală că sensibilitatea genetică din familia dumneavoastră față de metale face din vaccin un risc pentru copilul dumneavoastră. În calitate de părinte al unui copil cu o sensibilitate genetică, vă pot spune din experiența mea că mulți oameni nu vor asculta. „Imunitatea de grup” strivește interesul copilului.

Trebuie să luptăm contra virusului. Trebuie să fim precauți. Dar în același timp trebuie să avem în vedere că acțiunile motivate de frică din prezent pot deveni mâine regrete ireversibile. Niciodată nu ar trebui să îi condamnăm pe cei care doar pun sub semnul întrebării dacă acțiunile decise de guvernanți sunt cele mai bune, și niciodată nu trebuie să ne cedăm libertățile fără să luăm în considerare consecințele legale, morale, culturale și psihologice. Ce tragedie ar fi dacă am supraviețui virusului doar ca să ne trezim într-un viitor sumbru, creat de noi, lipsiți de libertatea de exprimare, de conștiință, de procese legale, de a păși în fața casei noastre?

Cu alte cuvinte, avem nevoie de ceva mai mult decât un plan de a înfrânge coronavirusul. Avem nevoie de un plan de a trece dincolo de acest „război” și să ajungem pe partea cealaltă, a unei Americi funcționale și înfloritoare care să semene cu țara pe care o iubim.

Articol tradus de la https://theimaginativeconservative.org/2020/04/covid-19-road-tyranny-pandemics-anthony-mator.html