Prof. dr. John Lee: 10 motive pentru ridicarea carantinei

Importanța carantinei a devenit de acum o problemă de credință. Nu doar că se crede că ea este responsabilă pentru „aplatizarea curbei”, dar există teamă că ridicarea interdicțiilor ar putea determina o explozie a cazurilor și un „dezastru economic” (probabil din cauza numărului mare de morți). Pe ce se bazează toate acestea?
Chiar dacă am putea înțelege de ce a fost impusă carantina, a devenit totuși destul de repede evident că nu a fost o măsură gândită per ansamblu. Nu doar în termenii efectelor mai largi asupra societății (care nici măcar nu au început să fie contabilizate), nici măcar în termenii felului în care virusul însuși s-ar putea comporta. Dar la început, abia dacă existau cine știe ce informații concrete. Toată lumea ghicea. Acum avem o mulțime de informații, din toată lumea, iar argumentul pentru ridicarea carantinei este zdrobitor. Iată mai jos zece motive pentru care cred că este greșit a continua politica de carantină și de ce cred că ar trebui să inversăm această politică cât mai rapid cu putință.

1.     Nu poți înțelege semnificația virusului uitându-te pur și simplu la statistica brută a numărului de morți.

Carantina a fost decisă pe baza unei estimări că în Marea Britanie vor surveni 500.000 de morți, predicție redusă ulterior la 250.000 iar mai apoi la 20.000. În timp ce scriu, numărul morților este de 30.150. Media s-a concentrat fără întrerupere pe numărul morților și pe poveștile emoționante din jurul victimelor. Deși fiecare deces este un eveniment trist, semnificația statisticii poate fi înțeleasă doar uitându-ne la tabloul mai mare. Ceea ce a fost o premieră în cazul acestei pandemii a fost felul în care a fost monitorizată și observată. Asta înseamnă că testăm și numărăm un număr mult mai mare de cazuri de Covid decât am făcut-o vreodată pentru alte infecții respiratorii, precum gripa. Acest lucru rămâne adevărat chiar dacă multe cazuri de Covid din căminele de bătrâni nu au fost incluse inițial în statistici. Nu știm exact câți oameni mor de gripă în fiecare an, deoarece monitorizările se bazează în mare parte pe măsuri surogat mai degrabă decât pe testări pur și simplu, dar numărul estimat al victimelor gripei pentru anul 2014/2015, a fost de 28.330, cel mai mare din ultimii ani. Așadar, da, Covid este o boală nouă primejdioasă. Dar chiar dacă presupunem că vor muri 40.000 de oameni din cauza Covid, practic acest număr de morți este similar cu cel produs de alte boli cu care noi trăim, deci nimic atât de extraordinar încât să justifice o politică de carantină totală.

Și deoarece este ceva nou, probabil că am avut de-a face cu cea mai violentă manifestare a virusului (vezi punctul 9 de mai jos). Majoritatea cazurilor sunt asimptomatice. Cele mai întâlnite simptome sunt febra, tusea, durerile de cap și problemele respiratorii. Acestea nu sunt niște simptome ieșite din comun. Cazul tipic de Covid nu suferă fibroză pulmonară. Boala nu lasă urme. Aproape 99.9% dintre cei care iau boala se recuperează. Dintre cei care au ghinionul de a muri, peste 90% au alte probleme medicale și oricum se apropiau de sfârșitul vieții lor. A spune asta nu înseamnă a da dovadă de cruzime: este un simplu fapt al vieții că oamenii bătrâni sunt mai susceptibili să moară indiferent de situație, și cu atât mai mult în cazul unor noi tipuri de infecții.

2.     Răspunsul în fața Covid a fost determinat de modelare – nu de alți factori.

Nu doar că modelarea a dat greș în stil mare și în trecut când a încercat să prezică desfășurarea altor epidemii virale, dar modelarea nu ne spune nimic despre toate celelalte lucruri din societate. În cazul de față, a fost de la bun început distorsionată fundamental de informații eronate și presupoziții greșite. Informațiile despre virulența epidemiei au fost puternic influențate de cazurile severe. S-a plecat de la premisa că 80% din populație va fi infectată rapid, când de fapt un procent de 15% pare mai realist. Chiar și mult discutata rată de contagiune nu este ceva ce putem cunoaște cu precizie deoarece a existat prea puțină testare. Rămâne o asumpție a modelului. În situații complexe, modelele sunt rareori suficient de precise sau capabile să ia în calcul mai mulți factori astfel încât să reprezinte o bază pentru politici publice. Tocmai modelele care ne-au băgat în carantină – pe baza unor predicții care nu s-au confirmat – sunt cele care ne țin în continuare în carantină în pofida eșecului lor binecunoscut.

3.     Nu știm dacă funcționează carantina.

Poți fi scuzat dacă vei crede că funcționează. Dar fapt este că dovezile directe pentru eficacitatea carantinei în această situație sunt minimale, iar abordarea se bazează în mare parte pe modele. Multe țări cu diferite abordări față de carantină par să aibă curbe similare, în măsura în care testarea și înregistrarea infecțiilor poate permite o comparație cu sens. Sunt aceste curbe o consecință a acțiunilor noastre sau sunt doar o manifestare a felului în care acest virus ajunge la un echilibru cu gazdele sale umane? Curbele de pe navele afectate de virus par similare cu cele din populația largă. Este ușor să avansezi un argument care să sune plauzibil conform  căruia măsurile luate „trebuie” să fi încetinit răspândirea virusului. Dar modelul suedez de distanțare socială pare la fel de eficient și are costuri mult mai mici.

4.     Ar trebui să ridicăm carantina pentru a salva vieți.

Costurile economice și cele de sănătate sunt imense. Carantina a provocat un haos generalizat pentru ceilalți bolnavi în afară de Covid, ceea ce are un efect imediat și va avea de asemenea alte efecte ulterioare. Dar dincolo de asta, problemele economice reprezintă o cauză directă a problemelor de sănătate. În Marea Britanie, vârsta medie a cuiva care moare de Covid este de 80 de ani (…) De asemenea, nu ar trebui să uităm că există mai multe lucruri importante în viață, și nu contează doar viața pur și simplu. Un an de depresie nu este același lucru cu un an petrecut cu o sănătate perfectă. Când sunt luate în calcul toate consecințele fizice și psihice care decurg din carantină, dar și morțile ca urmare a întârzierii tratamentelor, este limpede că această măsură are un efect devastator asupra populației, mult mai mare decât problemele cauzate strict de Covid.

5.     Carantina nu este sustenabilă

Cu excepția cazului în care suntem obligați să trăim așa pentru totdeauna, carantina trebuie relaxată. Și atunci ce se va întâmpla? Se deschide cutia Pandorei. Nimeni nu va crede că a dispărut virusul. Va fi prezent în populație și se va răspândi în felul său specific. Pentru a înțelege efectele totale ale virusului nu ne putem uita doar la ce se întâmplă acum sau la următoarele săptămâni. Impactul acestui patogen va fi măsurat peste ani, la fel ca în cazul gripei. Unii ani vor fi mai răi decât alții. Peste cinci ani, nu există nicio garanție sau probabilitate că această carantină a avut un impact pozitiv semnificativ asupra numărului de morți. Viețile „salvate” acum s-ar putea să fie considerate altfel mai târziu. Sistemul nostru imunitar a fost modelat de sute de ani de evoluție pentru a face față la viruși. Ei sunt singura cale prin care noi putem supraviețui într-o lume plină  de patogeni virali, dintre care mulți i-am avut fără să știm vreodată acest lucru. Țări care acum sunt fericite că au avut o incidență scăzută a virusului vor trebui să dea ochii cu el mai târziu, cu excepția cazului în care nu vor intra într-o stare de izolare nord-coreeană. Chiar și atunci virusul poate pătrunde într-un fel la care nu s-a gândit nimeni. Nicio țară nu a îmbunătățit sănătatea populației sale făcând-o mai săracă. Carantina ne șubrezește abilitatea de a trăi cu efectele acestui virus, fără să schimbe impactul pe termen lung al bătăliei cu virusul.

6.     Carantina i-a afectat direct tocmai pe aceia care erau cel mai probabil să fie afectați de coronavirus.

Coronavirusul îi afectează în special pe bătrâni și pe cei care au alte probleme de sănătate. Dar marea majoritate a celor din acest grup care iau boala se însănătoșesc. Între timp, carantina afectează serios multe dintre lucrurile care fac viața să merite a fi trăită: a-ți vedea copiii, nepoții și prietenii; a mânca în oraș, hobby-uri, călătorii, muncă de caritate. Izolarea este periculoasă pentru oricine, dar mai ales pentru cei bătrâni.

Cum rămâne cu cei care au murit în această perioadă de Covid sau de alte boli (aceștia fiind mult mai mulți)? Este normal să moară singuri, este normal ca ei și cei iubiți de ei să nu fie lăsați să-și spună la revedere? Ce consecințe va avea asta asupra celor rămași în viață? Câți bătrâni au murit pentru că nu au avut acces la îngrijire? În numele cui este prelungită carantina?  Au nevoie pentru binele lor de guvern bătrânii sănătoși, ca și „grupurile vulnerabile”, pentru a le prelungi această experiență traumatizantă? sau ar prefera să-și calculeze singuri riscurile în fața incertitudinii, așa cum au făcut întotdeauna?

Există 10.832.396 de oameni cu vârste peste 65 de ani în Anglia și Țara Galilor. Chiar dacă presupunem că vor muri 50.000 de oameni și toți vor face parte din această categorie de vârstă, probabilitatea decesului este de 1 la 200. Ai prefera mai degrabă să-ți vezi familia și să-ți trăiești viața (luând măsurile prudente necesare) asumându-ți riscul sau ai prefera ca statul să te închidă pentru binele tău?

7.     Carantina îi afectează direct pe aceia care sunt aproape complet neafectați de virus

Cea mai mare parte a celor sub 65 de ani și aproape toți cei sub 50 de ani nu vor avea mai multe neplăceri din cauza acestei boli decât ar avea în urma unei răceli. Li se cere să facă sacrificii uriașe pentru ceva ce nu are niciun efect asupra lor. Educație, slujbă, afaceri: acestea nu sunt concepte abstracte, ele reprezintă viața unor oameni. Acest grup include oamenii cei mai productivi din societatea noastră ale căror eforturi îi susțin pe ceilalți, inclusiv pe cei bolnavi. De ce ar fi rezonabil să-i oprim de la a face aceste lucruri? Argumentul după care ei ar putea transmite fără să știe virusul celorlalți și, drept urmare, este mai bine să fie ținuți acasă – „stăm acasă și salvăm vieți” – este ilogic (vezi punctul 9 mai jos). Nu există dovezi că autoizolarea celor cu riscuri mai mari este o alegere mai puțin bună. Educația pierdută, slujba pierdută și stilurile de viață distruse nu pot reprezenta un bine.

8.     Serviciile de sănătate nu au fost copleșite și nici nu este probabil că vor fi.

Modelele epidemiologice nu au avut nimic de spus despre cât de repede se poate adapta sistemul nostru de sănătate la o boală nouă. După cum s-a dovedit, s-a adaptat rapid. Nu a fost copleșit și nici măcar nu a fost aproape de așa ceva. Această teamă nu mai poate fi justificată pentru a continua carantina. În fapt, carantina nu a făcut decât să împiedice abilitatea de a ne adapta. Din păcate, acest episod a mai arătat ceva neplăcut despre sistemul de sănătate. Plăcerea cu care managerii de spitale au repetat mantra Covid a însemnat că multe tratamente și investigații vitale pentru boli despre care știm și putem să le tratăm au fost suspendate. Care este ecuația morală care demonstrează de ce un pacient cu o anumită boală are prioritate în fața tuturor celorlalți bolnavi? Este drept ca medicilor să li se ordone de către medici pe cine să trateze? Cine poartă responsabilitatea pentru îngrijirea pacientului? Știu mulți doctori care nu sunt foarte mulțumiți să muncească într-un sistem în care doctorilor li se poate spune să oprească, de pildă, tratamentele de chimioterapie la jumătatea programului, iar ei știu că nu au altă opțiune decât să se supună.

9. Aproape sigur virusul nu reprezintă o amenințare constantă

După cum am explicat în alt articol, dintr-o perspectivă evolutivă virusul cel mai probabil se va modifica foarte rapid, iar formele mai puțin virulente vor deveni dominante. Carantina ar putea încetini această tendință pozitivă. Din acest punct de vedere, asimptomaticii care împrăștie virusul reprezintă un lucru bun deoarece înseamnă că boala va deveni mai moderată, mai repede. Asta s-ar putea să contribuie la aplatizarea curbei la care asistăm deja. În acest caz, cu cât ridicăm mai repede interdicțiile cu atât mai bine. De asemenea, vârful epidemiei pe care îl vedem în acest moment s-ar putea să fie cel mai rău episod cu putință al virusului. Pe viitor, virusul va ajunge într-o situație de echilibru cu populația pe măsură ce imunitatea largă se va combina cu formele predominant mai ușoare ale virusului și va conduce la o rată a mortalității mult mai mică, dar care totuși va fluctua de la an la an, cam la fel ca în cazul gripei.

10. Se poate avea încredere în oameni că se vor comporta cu măsură.

Șase săptămâni de carantină au demonstrat clar că britanicii sunt maturi și se poate avea încredere în ei că știu să ia cele mai bune decizii pentru sănătatea lor. Tot ceea ce doresc este să le fie prezentat un tablou adevărat care să includă o analiză realistă a ceea nu știm. Mi-e teamă că a urma știința înseamnă a trăi cu incertitudinea. Politicilor noastre nu le place să fie asociate cu incertitudinea, dar în cazul de față cred că cei mai mulți oameni ar fi încântați să vadă guvernul cum își schimbă politica. Este deja foarte evident că virusul este departe de a fi amenințarea existențială de care s-au temut inițial guvernanții iar carantina reprezintă în sine un rău mult mai mare și din mai multe puncte de vedere decât Covid. Statul nu poate controla ceea ce nu înțelege. Într-un astfel de scenariu, singura soluție rezonabilă este de a informa oamenii asupra riscurilor și a-i lăsa să ia propriile decizii, cu calm, individual, cu bun simț.

S-a dovedit că a „merge pe urmele științei” în privința Covid nu este deloc ușor și nici măcar cu adevărat posibil. Un lucru a devenit clar: Covid nu este în fapt un patogen extraordinar de letal, ci doar unul periculos, la fel ca mulți alții.  Guvernul ar trebui să ridice rapid carantina pentru a ajunge cât mai iute în situația Suediei.

Primul pas este adesea cel mai greu. Dar va fi mult mai ușor să te reîntorci la normalitate de acolo. Și în pofida fricilor pe care continuăm să le arborăm în privința acestui virus, noua noastră stare de normalitate ar trebui să arate în bună măsură ca cea veche, poate cu ceva mai multă responsabilitate socială în fața bolilor respiratorii. Este singura cale prin care noi putem trăi în lume.

Prof. dr. John Lee este un medic și profesor de patologie la Hull York Medical School. Materialul a apărut în revista britanică „The Spectator”.