Pălăvrăgeală

Vremea era frumoasă – nu-mi amintesc o primăvară la fel de frumoasă ca aceasta, dar poate că niciodată nu am avut atât de mult timp liber în care să observ vremea. În Paris, totuși, nu au deschis încă parcurile și grădinile, presupun de teamă ca oamenii să nu încalce distanța socială necesară. Așa că mai bine să-i lași pe oameni să se aglomereze pe străzi și să respire unul în fața altuia: cam asta este încrederea pe care statele o au în cei pe care îi conduc. Nu ar trebui să uităm că o democrație modernă reprezintă un popor al statului, un popor de stat, pentru stat.

Razele soarelui mă chemau afară și mi-am luat cartea ca să stau pe niște bănci publice la câteva sute de metri distanță. Se găseau la intersecția a două străzi cu sens unic, una dintre ele care mergea de-a lungul zidului unui cimitir iar alta care dădea într-o piață mare aflată ceva mai departe. Exista o stație de taxiuri pe această stradă. Unele din pietrele de caldarâm fuseseră inscripționate cu vopsea și șablon: Macronavirus.

M-am așezat pe bancă și înainte de a deschide cartea am urmărit alergătorii care treceau. Nu am văzut în viața mea un alergător fericit, dar mulți îmi par că au o expresie de autosatisfacție morală sau li se citește o superioritate pe față, cam cum se poate vedea pe fețele predicatorilor protestanți care știu că Iisus îi iubeşte și că se vor duce direct în rai când vor muri. Poate că ceea ce eu văd acolo nu există și, în schimb, îmi vorbește în minte simțul vinovăției față de faptul că sunt atât de leneș fizic, scurtându-mi în felul acesta durata de viață. Mă consolez cu gândul că aceia care aleargă pe asfalt vor suferi, mai devreme sau mai târziu, de osteoartroză la șolduri și genunchi.

Am obserat tatuajele alergătorilor. Proletarii nu aleargă, cu excepția, desigur, a celor care sunt totodată şi boxeri, așa că toți alergătorii erau din clasa de mijloc. De ce a apărut așa o epidemie bruscă de auto-mutilare printre cei educați, nu-mi pot da seama. Uitându-mă la felul în care oamenii se îmbracă, chiar și atunci când nu aleargă, am ajuns la concluzia că moda modernă este o continuare a auto-mutilării prin alte mijloace. Un tatuaj m-a făcut să mă simt foarte neplăcut când l-am zărit, și anume un slogan tatuat pe fosa poplitee a unui bărbat, adică în spatele genunchiului. M-am crispat așa cum faci când auzi scârțâiala produsă de cretă pe tablp. Nu puteam citi lozinca pentru că omul era prea departe. Cine dorea omul să o citească și în ce context?

Am început să citesc cartea, un exemplar de critică literară asupra unui scriitor despre care am fost angajat să scriu un articol. În aceste circumstanțe, nu trebuie să citești nici prea mult, nici prea puțin pentru a obține o cale de mijloc între ignoranța completă și pedanterie. Deodată, un taxi BMW negru strălucitor, electric sau semielectric, a pornit. Cred că a costat cât apartamentul meu.

Nu-mi plac zgomotele făcute de mașini, dar când mașinile sunt aproape silențioase, sufăr din cauza altui sentiment – frica. Cu siguranță tăcerea lor provoacă accidente deoarece oamenii vin în fața lor presupunând că nu vine nimic, pentru că nu se aude nimic. Îmi pot chiar imagina cum o să mor astfel. Poate că ei – autoritățile atotînțelepte – vor decreta într-o zi că producătorii de motoare trebuie să pună un mecanism de zgomot înapoi în motoare, la fel cum mirosul a fost pus în gazul natural sau culoarea în alcoolul metilic pentru a-i avertiza pe oameni. (Atât este de depravat Omul încât am cunoscut oameni care beau alcool metilic, tocmai pentru că pe etichetă era un craniu cu avertizarea că băutul conținutului duce la orbire.)

Dar lipsa de zgomot a motorului taxiului era compensată de radio. Ajungând la stație, șoferul și-a lăsat jos geamul și a dat drumul volumul la radio cât a putut de tare, la un post unde se pălăvrăgea.

Există un lucru curios pe care l-am observat în călătoriile mele de-a lungul lumii. Intonația vorbitorilor de la radio este aceeași peste tot în lume, indiferent de limbă, și o poți recunoaște ușor. De pildă, în Turcia, o țară în care mă duc în fiecare an și stau câteva zile, dar a cărei limbă nu o vorbesc dincolo de a comanda un pahar de raki și a-i mulțumi ospătarului când mi-l aduce, îmi dau seama imediat de tonul de pălăvrăgeală luminoasă de la radioul din taxi. Pălăvrăgeala este esperantoul zilelor noastre. Am auzit-o în atât de multe locuri, din Rusia în Brazilia.

Chiar ascultă oamenii așa ceva? „Vezi dar nu observi” i-a spus Sherlock Holmes lui Dr. Watson; oamenii care ascultă pălăvrăgeala de la radio aud dar nu ascultă? Dacă așa stau lucrurile, de ce mai au radiouri? Două mari binecuvântări am avut în viața mea profesională: prima a fost că nu a trebuit să fac naveta, a doua, că nu a trebuit să ascult radioul cu excepția situației când a trebuit să iau taxiul spre locul de muncă.

Probabil că sunt foarte mulți oameni care deschid radioul imediat ce se trezesc. Este pentru că le e teamă să rămână singuri cu gândurile lor. Marele avantaj când folosești radioul în acest scop este că elimină gândurile fără să le înlocuiască prin altele. Cred că există un anumit gen de mistici care doresc să atingă această stare mentală, aceea a conștiinței fără conținut. Din acest punct de vedere, niciodată nu a avut lumea mai mulți mistici.

Pălăvrăgeala care venea de la radioul din taxi (dacă e să ne luăm după volum, probabil că șoferul credea că face un bine oamenilor că-i lasă să asculte gratis) m-a băgat la loc în casă. Era la fel de imposibil să asculți radioul, cât și să-l ignori. Auzi, dar nu asculți!