Plictisitorul complet

Credeam că pereții apartamentului meu din Paris sunt suficient de groși încât să nu se audă sunetul; asta până când s-a mutat cineva alături.

Nu era un tânăr neplăcut (avea cam 30 de ani). Avea figura unui intelectual, deși desigur nu trebuie să judecăm intelectul după barbă. Din nefericire, aparținea unei clase de oameni care, în timpul marii carantine, putea să facă télétravail, adică să muncească de acasă cu ajutorul computerului și al telefonului. Spun din nefericire deoarece era posesorul unei voci care, deși nu neapărat puternice, era acut și profund de penetrantă (am observat că în restaurantele americane se găsește adesea, dacă nu întotdeauna, o femeie cu o astfel de voce.)

Mai degrabă neobișnuit pentru un asemenea gen, nu avea tonuri înalte. Avea un mormăit jos, vulcanic, de tipul unui diamant care taie sticla, mai degrabă un zumzet decât un țipăt. Nu am auzit în viața mea pe cineva care să vorbească atât de neîntrerupt. Sydney Smith spunea despre marele istoric Macaulay că avea uneori străfulgerări de tăcere care făceau conversația sa perfect încântătoare, dar în cazul vecinului meu străfulgerările de tăcere erau înlocuite de un errrrr baritonal. Nu se putea spune despre el că își trăgea un nou suflu deoarece niciodată nu apuca să-l termine pe primul. Cel mai neplăcut lucru în legătură cu vocea lui era, probabil, monotonia ei. Un om care ar fi citit cartea de telefoane – în vremurile când mai existau asemenea lucruri – ar fi fost mai expresiv decât el. Nu pot să aud despre ce vorbește, cu excepția unor cuvinte fără legătură, dar se pare că viața sa socială este continuarea vieții sale profesionale, cu excepția faptului că uneori, foarte rar, o femeie încearcă să spună ceva dar este condamnată să se înece în zumzetul acela monoton. Poate vorbi până la unu dimineața. Ciudat dar nu mă irită așa de tare precum mă așteptam, probabil și din cauza faptului că mi-e milă de el. Într-un cuvânt, omul este un plictisitor îngrozitor, iar eu am o slăbiciune pentru oamenii plictisitori. În lume există oameni mult mai răi decât plictisitorii, iar la petreceri, pe care eu le găsesc mai plictisitoare decât cel mai mare plictisitor, caut întotdeauna oamenii plictisitori. Avându-i alături mă simt asigurat că nu sunt considerat la rândul meu un om plictisitor, ceea ce de multe ori sunt.

Bineînțeles că adevăratul plictisitor, ca și adevăratul excentric, nu știe sau nici măcar nu bănuiește ceea ce este în realitate. Excentricul face lucruri ciudate pentru că lui i se par cele mai naturale lucruri din lume. Adevăratul plictisitor nu știe că este plictisitor deoarece lui i se pare foarte interesant ceea ce spune, acesta fiind și motivul pentru care, la câte o cină, soția mea mă lovește uneori cu piciorul pe sub masă.

Problema mea este că am două moduri de a socializa: a sta tăcut sau a fi plictisitor. Nu pot să fac conversație de conveniență, pentru că atunci când încerc să fac asta cuvintele se transformă în praf în gură, chiar înainte de a le putea rosti. Pot discuta doar despre probleme de un interes impersonal.

Problema mea este că sunt un monomaniac în serie, căruia îi bântuie prin minte un singur subiect timp de câteva luni. În mijlocul entuziasmului meu, nu-mi pot imagina cum oamenii nu sunt fascinați de subiect, așa cum sunt eu. Subiectele monomaniei mele sunt diverse: istoria haitiană, dispariția cucului din peisajul rural englez, viața lui Caradoc Evans, scriitorul galez din prima parte a secolului XX, etc. Nu mă țin de niciun subiect prea mult încât să ajung un specialist.

Când soția mă lovește pe sub masă, mă aflu de obicei la jumătatea unei povestiri. Nu mă pot opri dintr-odată, abrupt, deoarece aș arăta ca și cum aș avea o criză sau m-a lovit infarctul. Dar trebuie să sfârșesc istoria mai repede decât mă așteptam, evitând detaliile care mie mi se păreau amuzante. Trebuie să admit că soția mea, deseori, le-a mai auzit.

Desigur că nu recunosc că am fost sau că sunt un plicticos. Plicticoșii nu știu că sunt plictisitori, la fel cum oamenii care au halitoză nu știu că respirația le miroase urât. Mă uit la oamenii de la masă și mi se pare că i-am fascinat cu vorbele mele. Nu-mi trece prin cap gândul că nu le dau vreo altă șansă. Oricum, cine nu ar putea fi neinteresat de povestea lui Roi Christophe care a construit una dintre minunile lumii, La Citadelle, lângă Cap-Haitien, sau de oamenii care au aruncat cu cărămizi în geamul lui Caradoc Evans, fiind dezgustați de portretele literare făcute de acesta conaționalilor săi? Pe atunci literatura era importantă.

Când soția îmi dă un picior pe sub masă, îmi vine să-i întreb pe ceilalți: „sunt plictisitor?” Este o întrebare neutră – totuși, o simplă cerere de informare. În general oamenii trec printr-o agonie de ennui înainte de a-i spune cuiva „mă plictisești”, la fel cum nu i-ar spune cuiva că miroase urât.

Pot să fac ceva în legătură cu vecinul meu? Mă tem că nu. Nu există niciun semn subtil pe care să i-l pot da, și nici nu-l pot lovi pe sub masă. Mai mult decât atât, am un sentiment de camaraderiei. Noi, oamenii plictisitori trebuie să strângem rândurile împotriva isteților lumii. Așadar, căștile sunt singura soluție, însă și aceasta doar parțială, deoarece vocea sa huruită încă ajunge la mine, precum un tren de marfă atât de lung, încât nu se mai termină vreodată.

Volumul de eseuri „Cultura noastră: ce  a mai rămas din ea” de Theodore Dalrymple este în curs de apariție la Editura Contra Mundum