Dylan contra anilor `60

Conservatorii discută adesea despre anii ’60 ca și cum ar fi fost cea mai nenorocită perioadă din istoria Americii. Progresiștii discută despre anii ’60 ca și cum ar fi fost o Renaștere, după conformismul tăcut al anilor ’50. Nu-mi surâde niciuna dintre descrieri. Fiind student în timpul revoltelor studențești, îmi aduc aminte de acei ani ca de o perioadă în care se amestecau modele prostești și conformismul aspru. Să-l luăm drept exemplu pe unul dintre idolii cei mai rezistenți ai acelor ani, Bob Dylan.

Dylan, rapsodul folk al „revoluției” tinerilor din anii ’60, tocmai a ajuns și el la vârsta de 60 de ani, o bornă pe care a sărbătorit-o chiar și conservatorul „The Wall Street Journal”. Dylan și-a început cariera cântând melodioare ușor stângiste, iar apoi a fost adoptat și promovat de veteranii stângii, înainte de a deveni popular în rândul audiențelor mai tinere. După cum ilustrează cariera sa timpurie, „revolta” tinerilor a fost de fapt un triumf de marketing – marketingul comercial al companiilor de discuri și marketingul politic al Stângii, care a învățat cum să manipuleze tinerii prin grupurile comuniste ale anilor 30: Uniunea Studenților Americani, Congresul Tinerilor Americani, Congresul Național al Tinerilor de Culoare, Congresul contra Războiului și Fascismului șamd.

Dylan însuși, mereu un individualist, a renunțat să-și mai proclame ideile sale stângiste pe măsură ce cariera sa a avansat iar el a avut un succes incontestabil în termeni capitaliști. Dar Noua Stângă a anilor ’60 avea o datorie imensă către Vechea Stângă care înflorise în anii 30. În fapt, pretenția că Noua Stângă este „nouă” reprezenta doar o poveste utilă pentru a o disocia public de înaintașii din epoca Stalin care fuseseră discreditați de servilismul lor față de URSS.

Potrivit mitologiei anilor ’60, Noua Stângă era formată din tineri puri și idealiști, uniți în mod spontan de repulsia lor față de război și alte lucruri rele și care nu aveau nevoie de nicio dăscăleală din partea bătrânilor. L-au descoperit pe Marx de capul lor, eram asigurați, și era o nebunie să ne gândim că se aflau sub vreun fel de influență moscovită.

Pe când eram student în anii ’60, m-a izbit întotdeauna uniformitatea așa-zișilor nonconformiști. De când erau adoptarea ultimelor mode și intimidarea celor care le refuzau – o marcă a gânditorului independent? De ce era atât de multă unanimitate și atât de puțină toleranță printre oamenii care se defineau pe ei înșiși drept „protestatari”? Erau o mulțime de lucruri împotriva cărora puteai protesta, dacă vroiai să faci asta, dar copiii din generația mea păreau că protestează întotdeauna contra acelorași lucruri. Era ca și cum ai fi avut nevoie de autorizație din partea progresiștilor maturi pentru a fi nemulțumit de anumite subiecte.

Îmi plăcea de Dylan, în pofida fazei sale de „protest” stângist, deoarece îmi dădeam seama că nu se simte prea confortabil cu gândirea de turmă a fanilor și promotorilor săi. Era suficient de original încât să nu-i imite pe alții și nu îi plăcea să fie imitat. Simțul său ironic neobosit nu îi permitea să se repete. A renunțat la formula propriului său succes. Era gata să își scandalizeze admiratorii prin îmbrățișarea chitării electrice, un tabu în lumea muzicală folk de stânga. Când s-a transformat într-o țintă a unor proteste furioase, am hotărât că el este genul meu de stângist – dacă un asemenea spirit liber poate fi cu adevărat un stângist.

Inventarea „folk rock”-ului de către Dylan s-a dovedit a fi o mișcare extraordinară în cariera sa, dar nu își putea da seama de acest lucru la acel moment. Tot ceea ce știa era că își riscă o carieră foarte profitabilă și că o rupe cu cei care l-au făcut să aibă succes. Și-a întors spatele chiar și tradiției muzicale care l-a influențat cel mai tare. Asta cerea mult mai mult curaj decât, să spunem, a trece de la republicani la democrați.

De asemenea, era o respingere îndrăzneață a „autenticității” fals proletare a curentului folk comercial. Și era o respingere extrem de simbolică a noilor ortodoxii promovate de generația 60. Și-a dat seama că nu poți fi „autentic” decât în proprii tăi termeni.

Când un jurnalist a încercat să-l facă pe Dylan să rostească tot felul de lozinci progresiste pompoase, el a evitat insistând că este doar un cântăreț, nu un profet. Când jurnalistul a insistat, Dylan, exasperat, l-a pus la punct cu stil: „mă întreb dacă Tony Bennet trebuia să răspundă unor astfel de întrebări.”

Indiferent ce s-ar spune, Dylan își aparținea. Era un lucru rar în anii ’60, și e și mai rar astăzi.

Volumul de eseuri „Evul Întunecat, Noua Moralitate” de Joseph Sobran este în curs de apariție la Editura Contra Mundum