Tăcerea care lucrează

16/06/2020    |   de Pr. Stephen Freeman

Am auzit adesea ideea că „tăcerea este violență”. Este o cerință pentru o anumită formă de discurs sau acțiune politică, pentru exprimarea unei opinii sau distribuirea unei meme, și altele de felul acesta; în caz contrar, persoana se face vinovată (sau cel puțin complice a) unei violențe împotriva unei minorități rasiale (…) Oricât de tare mi-ar displăcea discursul politic, ceea ce se întâmplă în prezent reprezintă un exemplu perfect pentru a ilustra natura modernității și constrângerile insidioase pe care ni le impune în viețile noastre. Fără îndoială că mulți au fost convinși să preia lozincile devenite familiare în ultima vreme. Alții au fost indignați de astfel de cerințe, chiar și atunci când se opun personal nedreptăților rasiale. Ce se întâmplă, de fapt?

În primul și primul rând, ideea că „tăcerea este violență” reprezintă o încercere de a-i face de ocară pe cei care nu iau parte la indignarea publică. Există o implicație evidentă că aceia care rămân tăcuți sunt complici la crimă. Sunt mai puțin decât oameni buni. Aceasta este natura rușinii: ne spune că suntem răi. De fiecare dată când suntem făcuți de ocară, suntem aduși la rușine sau la o formă de amărăciune sufletească. Vrem fie să-l înduplecăm pe acuzator, fie să-l zdrobim. Așa suntem făcuți. Este și a fost întotdeauna un mijloc puternic de a controla natura umană.

De-a lungul unei mari părți din istoria occidentală (atât în perioada medievală cât și în modernismul timpuriu) rușinarea oamenilor a fost cea mai frecvent înâlnită formă de pedeapsă. Existau două tipuri de metode: butucii (când o persoană era închisă pe o platformă de lemn și expus public), și stâlpul infamiei (când capul persoanei era ținut astfel încât nu putea fi mișcat și astfel nu își putea ascunde fața de rușine). Existau și alte cruzimi suplimentare, inclusiv găurirea urechilor, tăierea lor, sau biciuirea vinvoatului. Ideea acestor pedepse nu era atât de mult inducerea unei suferințe, cât expunerea publică a acestei suferințe. Era ceva comun ca publicul să ridiculizeze o persoană aflată cu picioarele prinse în butuci sau ținut la stâlpul infamiei. Li se arunca mâncare stricată, erau scuipați etc. Crucificarea lui Hristos a fost un exemplu timpuriu de astfel de cruzime.

Pedeapsa cu moartea a funcționat de-a lungul majorității istoriei și a încetat ca formă de pedeapsă doar în vremurile mai recente. Mulțimile se adunau să privească și să strige când un criminal era spânzurat. Spânzurătoarea, stâlpul infamiei și butucii erau un fel de social media al acelor vremuri – facebookul satului.

Există o istorie îndelungată a demonstrațiilor publice și revoltelor. Gloatele au încercat să răstoarne împărați, să schimbe politici, să identifice și să execute indivizi, etc. Într-adevăr, istoria tristă a linșajelor rasiale din America aparține părții întunecate a acestor fapte. Patima mulțimilor adesea pare să împuternicească un grup să facă ceva ce un individ singur nu ar îndrăzni niciodată și nici măcar nu ar dori să facă asta. Există o anonimitate în care persoana se pierde. Este un episod periculos în viața fiecărei națiuni, indiferent de cauză.

Din păcate, asta pare de asemenea să fie o mare speranță pentru mulți. În termeni de patimi, se simte ca și cum se întâmplă ceva (când „trebuie făcut ceva”). Desigur că în America, pe măsură ce știrile se răcesc, se subțiază și mulțimile, iar „trebuie făcut ceva” se evaporă sau se transformă în cu totul altceva.

Mi-am exprimat scepticismul legat de „proiectul modern” de nenumărate ori, argumentând că reprezintă o distorsiune a creștinismului clasic, în același timp în care reprezintă o colecție de lozinci necinstite care camfulează adevărata natură a scopului său. Nu este crearea unei lumi mai bune.

Există un anumit nivel la care democrația „funcționează”. Totuși, nu este atât de transparentă sau evidentă pe cât pare. Istoria națiunilor demonstrează în mod repetat că „puterile care sunt”, sunt în primul rând „puteri”. Nu sunt entități filosofice sau teoretice. Demascarea puterilor este întotdeauna dificilă, iar uneori chiar înspăimântătoare. La un anumit nivel, există întodeauna ceva „demonic” care lucrează. În Scripturi distincția dintre guvernarea imperiului și „începătoriile și stăpânirile” anti-ierarhiei demonice aparea adesea în ceață. Deși Hristos a fost „oficial” ucis de statul roman, Sf. Pavel descrie de asemenea crucificarea ca o acțiune a „stăpânitorilor acestui veac” (1 Cor. 2:8), o trimitere limpede la puterile demonice. În același fel, moartea lui Hristos și Învierea Sa reprezintă o înfrângere a acelorași puteri.

Democrația nu reprezintă o epocă nouă în care aceste puteri și-au pierdut din forță. Ceea ce lucra la Roma, în Evul Mediu, în Uniunea Sovietică, în Uniunea Europeană, este ceea ce funcționează în toate statele în prezent. Nu există „stat secular”.

Întrebarea fundamentală pentru creștin nu este „cum trebuie să votez” ci „cum trebuie să trăiesc”? Există o mare problemă în a ne considera că avem putere de maniera în care ni se spune adesea că avem putere. Adevărul simplu este acesta: rugăciunea neclintită și jertfelnică este de o o mai mare importanță decât așa numitele acțiuni politice. Dumnezeu ține lumea datorită rugăciunilor sfinților. Nici măcar o fărâmă de dreptate nu este susținută de voturile majorităților.

Nu putem prin vot să facem o lume mai bună decât inimile noastre. Dacă nu putem îndrepta nici măcar atât de puțin, cum ne putem imagina că am putea îndrepta mai mult? Dacă Dumnezeu putea îndrepta inima rea a faraonului spre milă, nu poate face El același lucru în zilele noastre? Sf. Iacob scria: „…Căci mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu.” (Iacov 1:20)

Mulți oameni sunt de acord că rareori au văzut atât mânie și ură în viețile noastre publice pe cât văd astăzi. Dreptatea, relațiile cu adevărat dumnezeiești dintre oameni, reprezintă o lucrare adâncă a făcătorilor de pace. Nu putem face pace prin mânie. „Dobândiți pacea sufletească și o mie de suflete se vor salva în jurul vostru”. Acesta este adevărul simplu legat de orice dreptate pe lumea aceasta. O astfel de pace curge lin din tăcere, dacă tăcerea este învăluită în rugăciune.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *