Vorbind birocrateza

Vechiul meu prieten trecut la cele veșnice, reputatul economist Peter Bauer, obișnuia să spună că singurul șomaj adevărat din lumea modernă apare în rândul satiriștilor, deoarece lumea a ajuns într-o stare atât de caraghioasă încât ceea ce trebuia să fie o satiră a ajuns să fie ori o descriere a ceea ce există deja ori o profeție a ceea ce va ajunge în curând să existe. Și este desigur adevărat că o dată sau de două ori am făcut în scris niște sugestii satirice, doar ca să descopăr la scurtă vreme că au şi fost puse în practică. În schimb, nimeni nu a luat în serios vreuna din sugestiile mele făcute cu toată seriozitatea.

Unul dintre aspectele modernității pe care îmi este imposibil să-l satirizez, deși am dorit întotdeauna să fac asta, este limbajul birocratic care le vine atât de natural unui număr foarte mare de oameni. Problema cu acest limbaj este că se auto-satirizează. Într-o vreme, pentru o scurtă perioadă de timp, mi-am câștigat un mic venit din publicarea într-o revistă de stângă a unor circulare pe care le primeam zilnic de la administrația spitalului. Nu era nevoie de foarte multe comentarii. Când te uitai mai atent la ele, absurditatea, „nulitatea” acestor circulare vorbea de la sine.

Corectitudinea politică este un fel de birocrație a minții: de asemenea este dificil de satirizat, și din același motiv. În fapt, limbajul birocratic și corectitudinea politică merg mână-n-mână precum calul și căruța sau iubirea și căsătoria din cântecul lui Sammy Cahn pe care l-a făcut faimos Sinatra. În paranteză fie spus, ar putea exista o dovadă mai bună decât versurile acestea că trecutul, chiar și trecutul recent (în cazul de față 1955) este un tărâm îndepărtat și că lucrurile se făceau altfel atunci?

În urmă cu câteva zile am primit un email nesolicitat, un mesaj care era în sine o mică bijuterie de birocrateză corectă politic. Nu am recunoscut numele expeditorului și nu-l voi menționa, deoarece nu am nimic împotriva lui și nici nu doresc să-l umilesc. Pe lângă asta, s-ar putea să nu vină de la el. Îmi imaginez că, la fel ca toți oamenii, și eu primesc o mulțime de mailuri nesolicitate și frauduloase.

Încă nu sunt sigur dacă mesajul pe care l-am primit era serios sau satiric, o incertitudine definitorie pentru cât de mult ne-am obișnuit cu acest tip de limbaj:

„Facebook mi-a atras atenția în mod special să am grijă la obligațiile mele pe social media. Îmi cer scuze oricărei părți care s-ar putea să se fi simțit (indiferent cât de neîntemeiat) lezată de înțepătura insultei mele sau de respingerea identității lor de bază, orientării lor, clasei lor sociale, rasiale, comunității lor religioase, înclinațiilor lor în obiceiurile de sărbătoare. Doar pentru că mi-am neglijat îndatoririle pe Facebook, asta nu înseamnă că inima mea nu era cu toate acestea alături de voi, indiferent de implicațiile negativității mele fobice (un termen nepotrivit) îndreptate către unul dintre aspectele de bază ale identității voastre de pe Facebook, la care țineți mult sau pe care le favorizați moderat. Îmi cer scuze tuturor descendenților voștri și tovarășilor voștri pentru răul pe care l-ați suferit din partea atacului meu psihologic și social prostesc… Asta nu presupune o responsabilitate legată de a oferi compensații financiare pentru a recompensa sufletele rănite. Nu că aș vrea să mă scuz, dar altfel am fost foarte ocupat cu curtarea, căsătoria, vânzarea unei locuințe anterioare și mutatul împreună cu noua, îndrăgita și captivanta mea soție. O astfel de investiție este cumva incompatibilă cu înclinația mea puternică de a posta pe Facebook materiale de o anumită factură, în special comentarii politice și sociale care conțin cuvinte dure despre starea disperată spre care se îndreaptă țara. Soția mea m-a ajutat să îmi dau seama cum o astfel de negativitate este inconsistentă cu timpurile altfel minunate pe care le petrecem. Am ajuns la capăt, așa că m-am trezit, ca să zic așa, și mi-am luat angajamentul de a mă abține de la a mai posta pe Facebook. De aici provin scuzele mele, în timp ce încerc o soluție să împac obligațiile vieții mele cotidiene și obligațiile mele către Facebook. Încă nu au fixat o dată precisă, dar ar fi mai bine să mă grăbesc. Vă mulțumesc anticipat pentru înțelegerea voastră și vă repet că nu a existat nicio intenție fobică și îmi cer scuze oricărei persoane care s-ar fi putut simți jignită în vreun fel. Mă întreb dacă mai funcționează în zilele noastre pusul cenușei în cap.”

Este o glumă sau e ceva serios? Nu am nici cea mai mică idee la ce se referă: probabil vreun comentariu făcut pe Facebook la care persoane hipersensibile sau fragile s-au simțit jignite. Ce este limpede din forma și conținutul declarației sunt următoarele: a) limba maternă a persoanei care a scris este engleza; și b) a terminat colegiul, deoarece nimeni altcineva nu ar putea scrie atât de înfiorător în limba lui Shakespeare și Milton.

Fie că glumim sau nu, autorul a reușit să stăpânească arta dificilă, dar esențială pentru carieriștii birocratici, de a arunca doar o penumbră de înțeles pe un text altfel lung. Este o abilitate pe care nu am deprins-o deoarece oricât de tare aș încerca să imit limbajul birocratic, din ceea ce scriu reiese ceva clar. Nu voi reuși niciodată într-o organizație modernă, nu că mi-aș dori asta.

Autorul își mai etalează și abilitatea socială crucială în lumea modernă de a vorbi la nesfârșit despre sine fără să reveleze nimic important sau care să prezinte un cât de mic interes. Această dexteritate le vine natural celor obsedați de sine, dar care nu se autoexaminează. Blablaul psihologic este pentru autocunoaștere ceea ce este corectitudinea politică pentru filosofia politică.

„Identitatea de bază” este tocmai tipul de expresie care se scurge cu ușurință de pe limba, din stiloul sau tastatura cuiva a căruit minte a fost în întregime birocratizată. Într-adevăr „identitatea de bază”: îți vine în minte o tijă radioactivă folosită pentru a genera electricitate la o centrală nucleară. Nu-i de mirare că oamenii au devenit „personal” iar mai apoi „resurse umane”. Când un episcop german din secolul al XVI-lea spunea că săracii sunt o mină de aur, cel puțin vorbea ironic, dacă  nu cinic.

O întrebare pe care mi-o pun adesea este dacă există cineva care chiar gândește în limbajul emailului pe care l-am citat, și dacă limbajul circularelor pe care le primesc de la managerii spitalului unde lucrez corespunde în vreun fel cu conținutul minților lor. Posibilitatea ca lucrurile să stea într-adevăr astfel este prea înfiorătoare pentru a o putea contempla, așa că îmi țin mintea departe de ea.