Muzica clasică trebuie acum să dispară

Unele fenomene, deși nu foarte spectaculoase și fără prea mare publicitate, sunt, cu toate acestea, simptomatice pentru transformările profunde care se petrec în societățile noastre. Așa este cazul declinului muzicii clasice în Statele Unite. După ce s-a confruntat mai mulți ani cu un declin constant al audiențelor, acum muzica clasică este acuzată de a fi nepotrivită pentru diversitatea etnică în creștere din America, într-o asemenea măsură încât însăși supraviețuirea sa pe termen lung se află sub semnul întrebării. Din punct de vedere sociologic, miza este simbolică: una dintre practicile culturale majore ale elitei țării, încă de la fondarea țării, este acum amenințată cu schimbarea sau dispariția.

Un studiu realizat de National Endowment for the Arts arată că între 1982 și 2002, proporția celor care au mers la un concert de muzică clasică și aveau vârsta sub 30 de ani a scăzut de la 27% la 9%. Această tendință este însoțită de un declin general în numărul muzicienilor amatori din populație: în 1992, 4,2% dintre americani cântau la un instrument muzical, comparativ cu 2% în 2008. În ceea ce privește vânzările de discuri, deși ultimii doi ani au cunoscut o ușoară îmbunătățire, ei nu reușesc să ascundă un declin abrupt pe termen lung. Cu toate că SUA au în continuare unele dintre cele mai prestigioase orchestre, precum Chicago Symphony sau Los Angeles Philharmonic, problema declinului poate fi cu greu evitată.

Există multe motive în spatele acestui declin, potrivit presei de specialitate: un model economic bazat în principal pe finanțare privată, un declin al educației școlare, concurența din partea altor forme de muzică mai populare în rândul tinerelor generații.

În fața acestor realități, muzica clasică este îndemnată să se reînnoiască. Totuși, conform profesioniștilor din domeniu, una dintre provocările majore o reprezintă schimbarea imaginii unei practici culturale percepută ca fiind „prea albă”. În opinia unui raport publicat în 2016 de League of American Orchestra, negrii reprezintă doar 1,8% din membrii de orchestre, iar latino-americanii doar 2,5%. Mai mult însă, cea mai mare parte a lucrărilor interpretate în concerte au fost compuse de autori cu origini europene, ceva ce este considerat insuficient de „inclusiv” în SUA. Recent, de pildă, ziarul San Francisco Chronicle și-a exprimat regretul că orchestra simfonică a orașului va prezenta aproape exclusiv creații ale unor bărbați albi, în stagiunea 2017-2018.

Prea albă, prea bătrână, muzica clasică este acuzată a fi rămas în urma schimbărilor demografice din țară. Proiecțiile biroului de statistică din SUA estimează că proporția minorităților etnice din populație va crește până într-acolo încât vor deveni majoritare la mijlocul secolului. Pe cale de consecință, o serie de publicații americane au denunțat recent scena muzicală clasică, considerată a fi prea omogenă etnic. „The New York Times” a acuzat că este „cea mai puțin diversă instituție din țara noastră” și că ascunde „o problemă rasistă”, în timp ce „Seattle Magazine” anunță că este necesar „să fie atacată albitatea sa”. Presa de specialitate nu s-a lăsat nici ea mai prejos: siteul „the National Public Radioconstate” afirmă că scena muzicala clasică este „extrem de albă și din în ce mai marginalizată”, făcându-se astfel un ecou al New Music USA care consideră că „muzica clasică este inerent rasistă”.

Aceste acuzații se bazează pe următoarea logică: dacă o instituție are o proporție prea mică de personal cu origini non-europene, este bănuită că are un proces de recrutare discriminatoriu, sau chiar practică o formă de „rasism structural”. Recent, acest val de critici a atins o mulțime variată de domenii precum cinema-ul (cu hashtagul #OscarsSoWhite), hocheiul pe gheață (#HockeySoWhite), sau comunitatea de afaceri din Silicon Valley (#SiliconValleySoWhite). Sub pretextul performanței economice sau al principiului nondiscriminării, fiecare instituție este astfel analizată și judecată pe baza gradului de deschidere față de „diversitate”.

În domeniul muzicii clasice, această tendință conduce la a favoriza recrutarea unor muzicieni cu un trecut etnic diferit, la modificarea canonului compozitorilor, care trebuie musai să includă artiști de culoare. De asemenea, se cere transformarea formatului actual de concerte astfel încât să apară cântăreți apreciați de audiențele mai tinere, după cum s-a propus deja într-un material al League of American Orchestras intitulat „Cum poate diversitatea să salveze muzica clasică.”

Se speră că acest proiect de recalibrare etnică va reuși să reinsufle viață în muzica clasică. Scepticii, însă, vor prefera să își îndrepte atenția asupra entuziasmului extraordinar pe care îl arată tânăra generație de americani asiatici pentru această formă de muzică. Aceștia reprezintă un amestec în creștere de amatori și profesioniști, care contrazic părerea criticilor care văd în muzica clasică un domeniu inaccesibil minorităților etnice. Copiii imigranților din China, Coreea de Sud, Singapore sau Taiwan sunt suprareprezentați în şcolile conservatoare și sunt împinși de părinții lor care văd în această ucenicie o școală a disciplinei și excelenței. Rămâne de văzut, totuși, dacă presiunea demografică din populație va fi suficientă pentru a inversa această tendință de declin.

Din acest punct de vedere, situația din Statele Unite contrastează cu cea din alte țări asiatice, precum China, de pildă. Muzica clasică a fost interzisă în timpul Revoluției Culturale, dar astăzi se estimează că sunt 50 de milioane de chinezi care învață pianul, inspirați de artiști celebri precum Li Yundi, Yuja Wang, or Lang Lang. Țara este în același timp cel mai mare producător și consumator de piane, producând 80% din oferta mondială. Vârsta medie a celor care merg la concerte este considerabil mai scăzută decât în America, ceea ce sugerează o audiență mai sustenabilă pe termen lung, atât în sălile de concerte cât și pe internet. Toți acești factori l-au făcut pe Lorin Maazel, fostul director muzical al New York Philharmonic Orchestra să afirme: „avem nevoie de apărători ai tradiției noastre muzicale clasice, dacă este ca muzica clasică să supraviețuiască… s-ar putea ca cei mai importanți apărători să fie în China.”

Optimiștii vor fi mulțumiți să descopere un public iubitor de muzică din Asia, gata să preia o moștenire artistică neglijată. Pesimiștii vor vedea în aceasta un alt simptom al decadenței Apusului care și-a uitat rădăcinile și este indiferent față de transmiterea comorilor sale culturale. Un fenomen tăcut, care rareori face titluri, dar nu mai puțin semnificativ pentru evoluția civilizației noastre.