E greu de găsit o femeie bună

În numărul din 22 iunie al „The New Yorker”, Paul Elie a pus o întrebare dificilă și controversată: „cât de rasistă era Flannery ’Connor?”

Căutând să răspundă la întrebare, domnul Elie este revigorant de reținut în abordarea subiectului prin aceea că refuză să se coboare la nivelul de auto-îndreptățire care judecă tot și care pare prea adesea că este simptomatic pentru orice acuzație de rasism, indiferent dacă această acuzație este adusă împotriva unui individ sau a „sistemelor”.

Flannery O’Connor, autoarea a două romane și a multor nuvele, a fost descrisă de „The New York TImes” drept „una dintre cele mai promițătoare scriitoare ale țării” atunci când a murit prematur în 1964 bolnavă de lupus, la frageda vârstă de 39 de ani. Pentru domnul Elie ea reprezintă o figură „la fel de canonică precum Faulkner și Welty”: „mai mult decât o mare scriitoare, ea este un personaj cultural: o doamnă ciudată cu pălărie de paie, care își pierde vremea printre păuni, cu cârje pe care le asemuia cu contraforturi zburătoare”. Ferma în care a trăit și a scris este o atracție populară, deschisă turiștilor iar imaginea sa a apărut pe un timbru scos de US Postal Service. Pe lângă operele sale literare, care rămân veșnic populare, eseurile și corespondența sa continuă să-i inspire pe scriitori și pe critici deopotrivă. Un documentar recent „Flannery: Povestea vieții scriitoarei din Georgia” reflectă fascinația continuă a publicului cititor pentru această foarte engimatică scriitoare.

Acum, însă, unele scrisori și telegrame pe care experții le-au putut vedea abia din anul 2014 au relevat o „tânără bigotă”. Nu există vreun dubiu că pasajele ofensatoare care ilustrează rasismul vor fi cu adevărat problematice pentru oricine insistă asupra demnității fiecărei persoane umane, indiferent de culoarea pielii, și mai este șocant că un astfel de rasism se găsește într-un scriitor creștin, care este, în înțelegerea și expunerea credinței creștine, atât elocvent cât și erudit.

Într-un răspuns ripostă la articolul domnului Elie, Jessica Hooten Wilson realizează în „First Things” o apărare însuflețită a lui O’Connor:

„Elie nu ne arată cealaltă față a lui O’Connor: acea O’Connor care era integraționistă, chiar dacă graduală, care avea prieteni negri în Iowa și New York, care era apropiată de activiști precum Părintele McCown și Louise Gossett, și care l-a invitat de două ori pe John Howard Griffin să îi viziteze casa, care păstra în casă, în camera ei, un portret al lui Louise Hill, slujnica neagră a mamei sale, care a recenzat o biografie a pastorului negru Richard Allen și a afirmat despre ea că îi va schimba pe cititori. Elie eludează toate aceste detalii.”

„Mai important”, scrie Dr. Wilson, „Elie nu analizează suficient proza lui O’Connor, care în cea mai mare parte condamnă rasismul.”

Cu toate acestea și acceptând că Dr. Wilson are dreptate când afirmă că O’Connor, prin proza sa, „și-a exorcizat demonii care o posedau”, pentru ea nu conteză că O’Connor a folosit „cuvinte rasiste impardonabile” în corespondența privată.

Așadar, cum ar trebui să tratăm această revelație a rasismului ei, oricât ar fi de atenuată de alți factori, și care ar trebui să fie impactul asupra lecturii și aprecierii operelor lui O’Connor?

Sunt întrebări pertinente și importante care ating teme universale și cu o relevanță veșnică, mergând dincolo de cazul specific al rasismului lui O’Connor? Ar trebui să citim operele scriitorilor care sunt rasiști sau care dovedesc alte perspective și tendințe pe care noi le găsim ca fiind neplăcute sau blasfemiatoare? Ar trebui să căutăm a le interzice pentru ca nimeni altcineva să nu le citească? Sau ar trebui să citim o operă pentru excelența literară, pentru binele, adevărul și frumosul din ele ca operă de artă, indiferent de caracterul moral reprobabil sau credințele problematice ale autorului?

Acestor întrebări le putem da cel mai bun răspuns punând alte întrebări retorice. Ar trebui să refuzăm a citi operele lui P.G. Wodehouse din cauza presupuselor sale simpatii naziste? Ar trebui interziși Jeeves și Wooster din cauza prostiei de scurtă durată a creatorului lor? Ar trebui să refuzăm să citim poezia lui Ezra Pound din cauza simpatiilor pentru Mussolini, sau a poeziei lui Roy Campbell sau a operelor lui Tolkien din cauza simpatiei pentru Franco în timpul Războiului Civil din Spania? Pe de altă parte, ar trebui catolicii să refuze a mai citi operele lui Orwell și Hemingway din cauza sprijinului acordat comuniștilor în același război civil, comuniști care au ars sute de biserici și au ucis sute de preoți?

Ar trebui ca autodescrierea lui T.S. Eliot ca regalist, clasicist și catolic să-l facă verbotten pentru cei care se consideră romantici, republicani și atei? Ar trebui ca sprijinul acordat lui Iosif Stalin de scriitori precum Sartre, Wells și Shaw să ne facă să nu le mai citim operele?

De ajuns cu politica. Cum rămâne cu sentimentele morale ale autorilor? Ar trebui să le tratăm cărțile la fel de rău precum i-au tratat ei pe oameni în viață? Ar trebui ca părăsirea soției și a celor doi copii mici de către Oscar Wilde, pentru a duce o viață destrăbălată, să ne facă să cerem cenzura cărților sale? Ar trebui interzise cărțile lui Simone de Beauvoir pentru că și-a abuzat sexual studenții?

Dacă privim spre arte, ar trebui să refuzăm a mai contempla picturile lui Caravaggio din cauza vieții sale desfrânate? Ar trebui să boicotăm operele lui Dali deoarece a simpatizat cu Franco în timpul Războiului Civil din Spania sau pe cele ale lui Picasso pentru că a simpatizat cu comuniștii pe care i-a înfrânt Franco?

Acest pomelnic de întrebări ilustrează ideea că nu ar trebui să judecăm opera vreunui artist sau scriitor pe baza scăderilor de caracter sau a perspectivei pe care o expune. O operă de artă ar trebui să fie judecată pe baza meritului ei artistic și nu pe baza defectelor, reale sau închipuite, în viața și ideile artistului. Dacă acest principiu nu va fi susținut, dacă nu va fi făcut sfânt, vom interzice cărți din școli pe baze politice, ceea ce se întâmplă deja. O asemenea vânătoare de vrăjitoare sfârșește întotdeauna în iconoclasm și în persecuția celor pe care refuzăm să-i tolerăm, făcându-i țapi ispășitori pentru a domoli cererile canibale ale propriei mândrii și prejudecăți. Din acest motiv este un drum scurt de la interzicerea cărților la arderea lor.