Insecte cu diplome

În sfârșit, anul acesta zeci de mii de albine și-au făcut un adăpost între fereastra casei mele din Franța și obloane. Am chemat un apicultor pentru a încerca să le prindă într-un stup artificial. Nu este o metodă directă, iar succesul nu este garantat. Trebuie să prinzi regina, ceea ce nu este întotdeauna posibil. Fără regină, albinele sunt pierdute. Zboară în roi, bâzâind supărate (antropomorfizez, recunosc) pe măsură ce își caută liderul pierdut și un nou loc pentru a se așeza.

Pe măsură ce albinele de la fereastra mea făceau asta, nu m-am putut abține să nu mă gândesc la o analogie cu situația din prezent. Avem un rezervor uriaș de oameni foarte supărați care caută un loc în care furia lor să se poată descărca. Pare că a trecut un veac de când a aterizat în mișcarea #MeToo și i-a transformat pe toți bărbaţii în Harvey Weinstein. După care, sub conducerea micuței Greta, care a reușit cumva să combine un fel de a fi autist cu isteria, tendințe opuse reconciliate fără îndoială de mila de sine inefabilă a privilegiaților, încălzirea globală a oferit un loc de odihnă temporar. Totuși, odată cu uciderea lui George Floyd, schimbările climatice par atât de passé precum stropii ieșiți din gura lui Mussolini („Prea mulți stropi, prea mulți stropi!”, a afirmat cineva despre el.)

Dar dacă nu se găsește nimic nou după ce au fost dărâmate toate statuile, după ce au fost arse cărțile iar filmele au fost retrase din circulație, schimbările climate ar putea să se întoarcă faute de mieux (în lipsa unei alternative). Pe de altă parte, mânia care zboară liber este foarte inventivă în a-şi găsi motive pentru existența sa: se poate prinde aproape de orice, precum muștele care merg cu capul în jos pe tavan. Nefiind vreun profet, nu am nici cea mai mică idee cu privire la care va fi următoarea țină a mâniei autoîndreptățite ce rezultă din oameni educați în relativism moral.

Ce se află în spatele acestei mânii? Deși sunt jurnalist, nu sunt sigur că am răspunsul. Cred că este adevărat că viața este mult mai grea astâzi pentru tineri decât era pe vremea când eu eram tânăr. Pe de o parte, ei par să aibă (și se așteaptă la) opțiuni nelimitate, dar pe de altă parte se confruntă cu restricții importante în privința oportunităților de angajare. Iar lucrurile stăteau așa chiar și înaintea uriașului val de șomaj produs de măsurile legate de pandemia Covid-19.

Prin anii 80 am început să mă documentez despre mișcările de gherilă din America Latină, în special cele din America Centrală. Consensul general printre cei care erau preocupați de subiect părea să fie că motivul din spatele acestor mișcări era situația intolerabilă a săracilor, a țăranilor oprimați, care s-au ridicat spontan împotriva lor. Bineînțeles că nu avea nicun sens această explicație. Ceea ce nu înseamnă că țaranii nu erau săraci și oprimați, dar țăranii saraci și oprimați rareori sunt capabili de ceva mai mult decât de o jacquerie, un fel de răscoală care se consumă singură și care are drept rezultat faptul că opresorii se întorc mai puternici decât au fost vreodată.

Nu. Am ajuns la concluzia că motivul pentru apariția acestor gherile revoluționare îl reprezenta expansiunea educației terțiare (universităţi/colegii – n.n.) în țări în care până de curând aceasta fusese doar un apanaj al elitei – în mare parte, deși nu în întregime, ereditară. (Pentru cei săraci, înzestrați și ambițioși, calea pentru ascensiunea socială era armata.)

Educația terțiară însă a fost extinsă cu rapiditate. Înainte de acest moment, cei care dețineau așa ceva, fiind puțini, aveau mai mult sau mai puțin garantate roluri importante în economie și în guvern. Trăseseră deja un bilet norocos în loteria vieții. Deloc surprinzător, în mintea noilor educați s-a strecurat un silogism înșelător: dacă bogații erau educați și importanți, atunci a fi educat înseamnă a fi bogat și important. Din nou, nu a fost o surpriză că lucrurile nu au arătat astfel. Dacă apar mii de avocați, de pildă, remunerația pentru munca lor – în cazul în care găsesc de mună – va fi redusă, iar ei vor fi dezamăgiți, prin comparație cu speranțele și așteptările lor. Devin mânioși, acriți și dezabuzați, crezând că nu sunt prețuiți la valoarea lor inestimabilă. Ei și cei de teapa lor compun partea de mijloc a gherilelor (conducătorii provenind cu predilecție din odraselele răsfațate și narcisiste ale clasei de sus.) Doar revoluția le va putea aduce pozițiile de putere și influență la care ei cred că sunt îndreptățiți datorită educației lor, și pe care o astfel de educație i-a îndreptățit întotdeauna în trecut pe oameni.

Nu este oare posibil ca America Latină să nu fi fost în ariergarda, cât mai ales în avangarda acestei mișcări sociale moderne (cazul Sendero Luminoso din Peru fiind un exemplu perfect al acestui fenomen)? Nu este oare posibil ca noi, în societățile noastre occidentale, să fi păcălit zeci de milioane de tineri să creadă că prelungirea educației lor formale îi va conduce în mod inexorabil spre tărâmurile luminoase ale puterii, importanței, bogăției și influenței, când, în fapt, mulți postdoctoranzi se găsesc în situația de a accepta slujbe pe care le puteau face de la 16 ani?

Nimănui nu-i place să se gândească, totuşi, că a fost tras pe sfoară (e nevoie de doi pentru ca frauda să aibă loc, la urma urmei), așadar el se uită primprejur pentru a descoperi o altă cauză a dezamăgirii sale acrite. Nu ignoranții dărâmă statuile, ci ignoranții care cred că au fost educați.

Închei, totuși, pe o notă amuzantă. Nu am gustat o miere mai bună ca cea de la albinele noastre, iar apicultorul susține că gustul de datorează florilor de castan, care îi dau o aromă de nucă. Când o guști, crezi că totul este în regulă în lume.