Breaking news! Tocmai bine pentru sărbătoarea Crăciunului, revista „Newsweek” ne relatează, în această săptămână, că descrierea nașterii lui Hristos din Evanghelii nu este „întru totul factuală”. Ei spune! Ăsta da jurnalism de investigații!
Ca să nu rămână mai prejos, revista „Time” ne asigură, tot în această săptămână, că „cercetări academice din ce în ce mai numeroase” pun sub semnul întrebării povestea din Evanghelii. Ce altceva mai e nou? Încercările academice de a-L minimaliza pe Hristos printr-o „critică înaltă” au o istorie venerabilă. Thomas Jefferson a scos pur și simplu din Noul Testament toate minunile și a crezut că prin asta a oferit lumii Evanghelii pe deplin în acord cu faptele.
Unii cercetători mai recenți, dacă asta sunt într-adevăr, nu se mulțumesc să scape de faptele lui Iisus. Vor să se debaraseze și de multe din cuvintele Sale – cele care nu se potrivesc cu Ultima Modă în Gândire. Se pare că nu era Fiul lui Dumnezeu, ci un unitarian de orientare progresistă.
Din nu se știe care motiv, primii ucenici ai lui Hristos, cei care se aflau la fața locului, au înțeles totul greșit. El nu a făcut toate lucrurile pe care ei L-au văzut făcându-le, sau nu a spus toate lucrurile pe care ei au crezut că Îl aud spunându-le. Adevărul nu este de găsit în Scripturi, ci în inferențele experților moderni, cunoscute altfel drept „cercetări academice din ce în ce mai numeroase”.
Dar acei ucenici erau atât de siguri, încât și ei și, apoi, nenumărați alți creștini au depus mărturie pentru adevărul Evangheliilor îndurând cele mai groaznice morți martirice. Au pus în mișcare o reacție în lanț a martiriului, convertind chiar pe mulți dintre cei care îi torturau, mișcați și impresionați strașnic de acest curaj supraomenesc.
Chiar înainte ca Evangheliile să fie scrise, martirii reprezentau mass-media lui Dumnezeu, ca să spunem așa, pentru a-i aduce pe oameni la Hristos. Cu mult înainte de ziare, radio și televiziune, martirii au adus vestea cea bună a învierii lui Hristos.
Unii încă resping această veste, iar una dintre strategiile de respingere o reprezintă diluarea, prin amestecarea ei cu suficient scepticism, astfel încât Evangheliile să pară arhaice și străine. Odată ce respingem minunile deoarece credința în minuni pare astăzi „datată”, devine ușor să respingem și mesajul ca datat. Dar G.K. Chesterton avea cel mai bun răspuns la această obiecție: „Oricare ar fi adevărul, este în mod evident neadevărat că ideile lui Iisus din Nazareth ar fi fost mai potrivite vremurilor sale, decât vremurilor noastre. Cât de bine se potriveau vremurilor sale ne este, probabil, arătat de finalul poveștii.”
Rezistența în fața ideilor Sale, ceea ce L-a răstignit, a continuat de atunci și până astăzi. Iisus a rămas cel mai urât și cel mai iubit om din istoria omenirii. După cum a prezis, urmașii Săi au fost la rândul lor urâți și prigoniți.
Seculariștii folosesc mantra „separarea bisericii de stat” ca un pretext pentru a ține departe de viața publică Cuvântul lui Dumnezeu. Ne este permis să ne închinăm în privat, dar nu trebuie să ne comportăm public împreună ca și cum Dumnezeu ne-ar fi vorbit. Trebuie să ne purtăm ca niște agnostici, ceea ce înseamnă, în fapt, ca niște atei.
Există două tipuri de agnostici. Primul spune modest: „nu știu”. Al doilea spune combativ: „nimeni nu poate ști”. Primul este de înțeles, aproape toți avem îndoieli câteodată. Dar al doilea proclamă o dogmă ciudată.
A spune că nimeni nu poate ști dacă Dumnezeu există înseamnă a spune ceva contradictoriu. Dumnezeu este prin definiție creatorul atotputernic și stăpânul a toată făptura, izvorul vieții noastre. Este absurd să pretinzi că această ființă atotputernică ar putea există fără să fie capabilă să comunice cu propriile creaturi!
El poate, a făcut-o și o face. Ateismul pur are mai mult sens decât agnosticul arogant, „poate, dar nu vom ști niciodată”, care-L reduce pe Dumnezeu la un surdo-mut divin. Dumnezeu ne vorbește și, la fel de minunat, ne ascultă – probabil un pic mai atent decât îl ascultăm noi pe el, dacă e să ne luăm după cum arată lumea.
Tipul de agnostic mai modest ar trebui să se întrebe nu dacă cineva numit „Dumnezeu” există la urma urmei, ci dacă ni s-a revelat nouă, și dacă noi am fost suficient de atenți pentru a-L auzi. Sunt sufletele noastre deschise către El, sau Îl respingem?
Întrebărilor adânci ar trebui să li se răspundă de către fiecare dintre noi personal, nu să primim răspunsuri de la cercetători academici sau chiar de la jurnaliști. Mințile noastre ne pot salva de greșeli, dar la final doar inimile noastre pot recunoaște Adevărul.
8 ianuarie 2005