Greșeli mari și oameni mari

În urmă cu câțiva ani un istoric catolic a făcut un bilanț al celui de-al Conciliu Vatican II, ținut la începutul anilor ’60. El observă că starea de după a Bisericii Catolice a depășit cele mai negre și pesimiste așteptări ale reacționarilor
„Profeții apocalipsei” sunt de regulă luați în râs, dar adesea au dreptate. În fapt, uneori ei subestimează cele mai rele posibilități, iar evenimentele demonstrează nu că au dreptate, ci că istoria le face surprize chiar și celor care încercau să își imagineze ce ar putea merge greșit. Timpul ar putea-o face pe Casandra să pară ca este o optimistă.
Adversarii constituției americane din perioada Revoluției se temeau că va conduce la un stat mare. Nu își puteau imagina că va duce la un guvern federal atât de mare, cu mult mai mare în dimensiune, obiective și putere decât ceea ce s-a numit „tirania” lui George al III-lea. Nici nu și-au imaginat consecințe colaterale precum Războiul Civil sau implicarea SUA în două războaie mondiale.
Dacă acei pesimiști ne-ar spune acum, „ei bine, am încercat să vă avertizăm” apărătorii Constituției ar putea replica că aceste lucruri s-au întâmplat deoarece a fost abandonată sau pervertită constituția. Pesimiștii ar putea însă răspunde cu suficient temei: „Dar tocmai voi ați fost cei care ați spus că este o idee care nu poate da greș! Voi ați spus că prin garanțiile conținute va împiedica centralizarea puterii! Este limpede că v-ați înșelat!”
Mai departe, ambele tabere din Războiul Civil se așteptau la un război scurt. Câteva luni de hărțuire și totul se va liniști. Un pesimist a avertizat că s-ar putea să dureze trei ani și să moară câteva zeci de mii de oameni. A durat patru ani și au murit 620.000 de oameni.
Un senator sudist aproape că a nimerit-o. Alexander Stephens din Georgia a avertizat că dacă Sudul se va desprinde de uniune, asta înseamnă un război pe care Sudul îl va pierde. Iar în cazul acesta, Nordul va putea face tot ceea ce Sudul acuză Nordul că vrea să facă. A avut dreptate. Secesiunea a dat greș, confirmând cele mai rele frici ale Sudului.
Astăzi, despre „izolaționiștii” – acei patrioți care doreau ca Statele Unite să nu se implice în al Doilea Război Mondial – se vorbește ca și cum este evident că s-au înșelat. Dar s-au înșelat doar pentru că nu au văzut cât de rele vor fi consecințele războiului.
Japonia și Germania au fost înfrânte, dar în locul lor s-a ridicat un dușman mult mai îngrozitor: Uniunea Sovietică, care la scurtă vreme după război, s-a transformat pentru această țară într-o amenințare cum nu au fost vreodată Japonia și Germania. Pe lângă faptul că au ocupat zece țări în Europa Centrală, sovieticii au dobândit un arsenal nuclear care ar putea șterge de pe fața pământului orașele americane. Înainte de război, nimeni nu și-ar fi putut imagina așa ceva. Alianța noastră cu sovieticii le-a permis spionilor și simpatizanților lor să pună mâna pe secretele nucleare americane.
În anii ’60, câțiva vizionari au avertizat că escaladarea războiului din Vietnam ar putea conduce la un conflict la fel de serios precum cel din Coreea. În realitate, în Vietnam au murit mai mulți oameni decât în Coreea.
Cam tot pe atunci, Lyndon Johnson a declarat „război sărăciei”. S-a angajat ca dacă aceste programe sociale nu reușesc să „elimine” sărăcia, să fie abandonate. Scepticii conservatori au avertizat că programele nu vor funcționa, ceea ce era suficient. Dar nimeni nu a prevăzut efectul devastator al statului bunăstării pentru orașele și viața de familie a negrilor. Cu toate acestea, chiar și când dezastrul era evident, programele acestea au fost greu de abandonat.
Ceea ce este ciudat în legătură cu greșelile noastre este că după ce ne angajăm pe o cale, devine dificil să le mai percep drept greșeli. Ne adaptăm la ele, le justificăm, devenim dependenți de ele, uităm alternativele la ele, până când nu mai avem detașarea mentală de dinainte de a le face. Devine imposibil să le separăm de noi și sacrificăm judecata noastră pentru ele.
Cu trecerea timpului, greșelile făcute se transformă în normalitate și le lăudăm ca pași în direcția progresului. Oricine își propune să le îndrepte primește omilia clasică: „nu putem da ceasul înapoi!”
Este uimitor cât de rar ridică societățile, înainte de a luat niște decizii hotărâtoare, întrebări fundamentale: Ce se întâmplă dacă va fi o alegere dezastruoasă? Vom fi capabili să o inversăm?
Poate că din acest motiv istoria arată uneori ca o listă tragică de greșeli ireversibile, iar cei care le-au făcut sunt prețuiți ca niște mari eroi. La urma urmei, cine ar fi dispus să construiască monumente pentru pesimiști?

Volumul de  eseuri „Evul Întunecat. Noua Moralitate” de Joseph Sobran a apărut la Editura Contra Mundum și poate fi comandat de aici.